Casa care nu ne-a aparținut niciodată

— Cum adică, mama? Vlad nu primește nimic? am izbucnit, fără să-mi mai pot stăpâni vocea tremurândă.

Toți ochii s-au întors spre mine. Eram adunați în sufrageria mică, cu miros de cozonac și cafea arsă, la masa rotundă unde de obicei se jucau nepoții. Soacra mea, doamna Mariana, stătea dreaptă ca un sfânt la judecată, cu testamentul în față. Pe chipul ei nu se citea nicio urmă de regret. Lângă ea, fratele mai mic al lui Vlad, Radu, își freca palmele cu un zâmbet abia ascuns.

— Ioana, te rog, nu e momentul… a încercat Vlad să mă liniștească, dar eu simțeam cum mi se urcă sângele la cap.

— Cum să nu fie momentul? E viața noastră! E casa în care Vlad a muncit cot la cot cu dumneavoastră! Am venit aici în fiecare weekend să vă ajutăm, am pus bani la renovare, am adus mobilă! Și acum… nimic?

Mariana a oftat adânc și a privit pe fereastră, evitând privirea tuturor.

— Radu are nevoie de un început. Tu și Vlad vă descurcați. Aveți serviciu bun, apartament la oraș. El… el a rămas aici cu mine, m-a îngrijit când am fost bolnavă.

M-am uitat la Vlad. Ochii lui erau goi, ca și cum cineva îi smulsese orice urmă de speranță. Știam cât de mult ținea la casa asta. Era locul copilăriei lui, al amintirilor cu tatăl său care murise prea devreme. Era locul unde visam să ne creștem copiii, să facem grătare în curte și să ne bucurăm de liniștea satului.

— Nu e corect… am șoptit, dar nimeni nu părea să mă audă.

Radu s-a ridicat și a spus:

— Ioana, nu te supăra, dar eu am stat aici când voi erați la oraș. Eu am dus-o la doctor, eu am făcut piața. Fiecare cu partea lui.

— Partea lui? Dar Vlad nu e tot fiul dumneavoastră? Nu merită și el ceva?

Mariana s-a ridicat brusc:

— Ajunge! Nu vreau ceartă în casa mea! Am decis și gata!

Seara aceea a fost un coșmar. Am plecat fără să ne luăm rămas bun. În mașină, Vlad conducea tăcut, iar eu plângeam în pumni.

— Vlad, nu poți să accepți asta! Trebuie să vorbești cu ea!

— Ce să-i spun? E decizia ei… Nu vreau scandal.

— Dar nu vezi că Radu a manipulat-o? Când ai fost tu plecat în Germania la muncă, el s-a băgat pe sub pielea ei! Și tu ai trimis bani acasă! Pentru cine?

Vlad a oftat:

— Pentru ea… pentru noi…

Am ajuns acasă târziu. N-am dormit toată noaptea. Mă simțeam trădată nu doar de soacră-mea, ci și de Vlad, care părea resemnat. În zilele următoare, tensiunea dintre noi a crescut. Eu nu puteam trece peste nedreptate; el voia doar liniște.

La serviciu eram absentă. Colega mea, Mirela, m-a tras deoparte:

— Ce ai pățit? Pari alt om.

I-am povestit totul printre lacrimi.

— Ioana, știi câte familii se ceartă pe moșteniri? Dar tu ai dreptate. Nu e corect ce-a făcut soacra ta. Dar dacă Vlad nu vrea să lupte…?

Asta era întrebarea care mă măcina: de ce nu vrea Vlad să lupte pentru dreptul lui? De ce accepta umilința asta?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Vlad mi-a spus:

— Ioana, eu nu vreau casa aia dacă trebuie să-mi pierd fratele și mama pentru ea. Am pierdut destule în viață…

— Dar noi? Familia noastră? Nu contează?

— Contează… dar nu pot trăi cu ură în suflet.

Am simțit că mă sufoc. Pentru mine era o chestiune de principiu: dreptate sau compromis? Pentru el era despre pacea sufletească.

Au trecut luni. Radu s-a mutat în casă cu noua lui iubită, iar noi am rămas cu apartamentul nostru mic din oraș. Relațiile cu familia lui Vlad s-au răcit. Sărbătorile au devenit reci și formale. Copiii noștri întrebau de ce nu mai mergem la bunica la țară.

Într-o zi am primit un mesaj de la Mariana: „Sper că într-o zi mă vei ierta.”

Nu știu dacă pot ierta. Poate timpul va vindeca rănile sau poate le va adânci.

Mă întreb: câte familii se destramă din cauza unei case? Merită oare o moștenire să pierzi liniștea și dragostea celor dragi?