Părul tăiat și sufletul frânt: Povestea mea despre prejudecăți și acceptare

— Mamă, de ce nu mai am codițele? Glasul lui Darius mi-a sfâșiat inima. Era marți după-amiază, iar eu tocmai terminasem de pus masa. L-am privit și am simțit cum mi se taie respirația: părul lui, pe care îl împleteam cu răbdare în fiecare seară, era ciuntit haotic, ca după o joacă nebună cu foarfeca. Am lăsat farfuria pe masă și am îngenuncheat lângă el.

— Cine ți-a făcut asta, puiule? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Doamna profesoară… și apoi Vlad, la pauză. Au zis că nu e voie să vin la școală cu codițe.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Darius e fiul meu, jumătate român, jumătate congolez. Părul lui creț, negru ca abanosul, a fost mereu motiv de admirație sau, mai des, de priviri lungi pe stradă. Dar niciodată nu m-am gândit că va fi și motiv de umilință la școală.

Am sunat-o pe mama. Vocea ei tremura la telefon.

— Nu te lăsa, Livia! Să nu-i lași să-i frângă aripile copilului tău! Știi bine cum a fost și cu tine când erai mică… Dar acum e altfel, trebuie să lupți!

Avea dreptate. Am crescut într-un sat din Buzău, unde orice diferență era taxată cu răutate sau glume proaste. Dar eu sperasem că Bucureștiul e altfel. Că aici copiii mei vor fi doar copii.

A doua zi am mers la școală cu Darius de mână. Directoarea, doamna Stoica, m-a primit în birou cu un zâmbet fals.

— Doamnă Popescu, înțeleg supărarea dumneavoastră, dar trebuie să respectăm regulamentul școlii. Nu sunt permise coafuri excentrice.

— Coafuri excentrice? am repetat eu, simțind cum mi se strânge stomacul. E părul natural al copilului meu! Nu e vopsit, nu are gel sau țepi! Sunt codițe simple!

— Înțeleg… dar ceilalți copii au râs de el. Și doamna profesoară a încercat doar să-l ajute să se integreze.

M-am ridicat brusc.

— Să-l ajute? Tăindu-i părul fără acordul meu? Fără acordul lui? Asta e integrare?

Directoarea a dat din umeri.

— Poate ar trebui să discutați cu psihologul școlii…

Am ieșit trântind ușa. Darius mă ținea strâns de mână. Pe hol, Vlad trecea pe lângă noi cu capul plecat. Mama lui, o femeie blondă cu privire tăioasă, s-a oprit lângă mine.

— Poate ar trebui să-l tunzi ca lumea data viitoare, să nu mai râdă copiii de el!

Mi-am mușcat limba să nu răspund urât. Dar acasă am plâns ore în șir. Soțul meu, Jean-Paul, a venit târziu de la muncă. Când i-am povestit totul, a tăcut mult timp.

— În Congo, dacă cineva făcea asta unui copil… Nu pot să cred că aici se întâmplă așa ceva.

— Nici eu nu pot… Dar trebuie să facem ceva!

Am scris o postare pe Facebook. Am povestit totul: cum profesoara și un coleg i-au tăiat părul lui Darius fără permisiune. A doua zi telefonul a început să sune continuu: jurnaliști, părinți revoltați, chiar și câțiva profesori care mi-au scris în privat că mi se alătură.

Dar au fost și mesaje urâte: „Dacă nu vă place aici, plecați!”, „Nu vrem obiceiuri străine în școlile noastre!”

Într-o seară am găsit un bilet sub ușă: „Lasă-ți copilul să fie ca ceilalți sau plecați!”

Am început să mă tem pentru siguranța noastră. Darius nu mai voia la școală. Plângea noaptea și mă întreba dacă e ceva greșit cu el.

— Nu e nimic greșit cu tine! Ești minunat așa cum ești! îi repetam mereu.

Dar mă simțeam neputincioasă. Am cerut transferul la altă școală. La interviu, directoarea cea nouă m-a privit în ochi și mi-a spus:

— La noi fiecare copil e respectat pentru cine este el. Nu tolerăm discriminarea.

Am simțit pentru prima dată speranță. Dar rana rămâne. Darius încă își atinge părul scurt dimineața și mă întreabă dacă va mai putea avea vreodată codițe.

Uneori mă întreb dacă România va fi vreodată locul unde copiii ca el vor fi acceptați fără rezerve. Sau dacă lupta asta nu se va termina niciodată…

Oare câți dintre noi au curajul să spună „Ajunge!” atunci când copiii lor sunt răniți de prejudecățile celor mari?