Cadoul care nu a existat niciodată

— Nu trebuia să te deranjezi, Ilinca, spune mama, dar știu deja tonul acela. Îl aud de fiecare dată când îi întind un cadou, fie că e ziua ei, Crăciunul sau vreo aniversare. Stăm în jurul mesei, cu toții: tata, fratele meu Vlad, mătușa Lidia și unchiul Doru. Pe masă miroase a sarmale și cozonac, dar în aer plutește ceva greu, ca o ceață invizibilă.

Îmi simt palmele transpirate când îi întind pachetul frumos împachetat. Toți ochii sunt pe mine. Mama desface hârtia încet, cu mișcări precise, aproape ceremonioase. Scoate din cutie o eșarfă de mătase, albastră, culoarea ochilor ei. Se uită la ea, apoi la mine. Zâmbește scurt, dar colțurile gurii îi tremură.

— E frumoasă, mulțumesc, spune ea. Dar știu că nu e ce și-ar fi dorit. Știu pentru că nu o va purta niciodată. Știu pentru că, după masă, o va pune în dulapul cu „lucruri bune”, acolo unde se duc toate cadourile mele.

Vlad râde cu tata la o glumă veche despre armata lui Doru. Mătușa Lidia povestește despre vecina care și-a schimbat gresia în bucătărie. Eu mă simt ca un intrus la propria familie. Mă gândesc la toate dățile când am încercat să-i cumpăr mamei ceva: parfumuri care au rămas sigilate, cărți pe care nu le-a deschis niciodată, vaze care au ajuns în debara. Niciodată nu am nimerit.

— Ilinca, tu ce mai faci la serviciu? mă întreabă tata, încercând să schimbe subiectul.

— Bine… mult de lucru, răspund absentă.

Mama oftează ușor. Știu ce gândește: „Nu ai timp nici să vii mai des pe acasă, dar ai timp să alergi după cadouri.”

După masă, o ajut pe mama la bucătărie. Spalăm vasele în tăcere. Apa curge peste farfurii, dar între noi e un zid.

— De ce te chinui atâta cu cadourile astea? mă întreabă ea brusc.

Mă opresc din frecat oala de sarmale.

— Pentru că vreau să-ți placă… Pentru că vreau să vezi că mă gândesc la tine.

— Nu lucrurile contează, Ilinca. Niciodată nu au contat. Tu nu înțelegi?

Mă uit la ea și simt cum mi se strânge stomacul.

— Atunci ce contează? întreb încet.

— Să fii aici. Să stai cu mine. Să povestim ca înainte. Să nu simt că trebuie să te invit ca pe o musafiră.

Nu știu ce să-i răspund. Mă simt vinovată pentru fiecare dată când am ales să rămân peste program la birou sau să ies cu prietenii în loc să vin acasă de sărbători. Dar nu pot să-i spun cât de greu mi-e să stau aici, unde fiecare gest e analizat și fiecare cuvânt e comparat cu ce ar fi făcut Vlad.

În camera de zi, Vlad râde tare. Mama oftează din nou.

— Nu trebuie să fii ca fratele tău, Ilinca. Dar nici nu poți trăi mereu cu impresia că nu ești destul.

Mă uit la mâinile ei crăpate de la atâta muncă prin casă și simt un nod în gât.

— Nu știu cum să fiu altfel… mereu am impresia că orice fac nu e bine.

Mama se oprește din spălat și mă privește pentru prima dată direct în ochi.

— Poate ar trebui să încetăm amândouă să ne mai judecăm atât de aspru.

În seara aceea plec acasă cu eșarfa albastră în geantă. Mama mi-a pus-o pe furiș când m-a îmbrățișat la plecare.

Ajung în garsoniera mea mică și mă privesc în oglindă cu eșarfa la gât. Îmi dau seama că poate nici eu nu știu ce-mi place cu adevărat sau ce așteptări am de la ea. Poate că darurile nu sunt decât încercări stângace de a umple goluri pe care nu le putem numi.

Mâine e o nouă zi și poate voi încerca altfel. Dar oare câți dintre noi ne ascundem sentimentele după ambalaje colorate? Oare chiar știm ce-și doresc cei dragi sau doar încercăm să ne liniștim propria conștiință?