Moștenirea care ne-a sfâșiat familia: Povestea Mariei din Pitești

— Nu pot să cred că ai ajuns să spui asta, Sorin! am izbucnit, cu ochii în lacrimi, în mijlocul sufrageriei reci, încă plină de mirosul colivei și al florilor ofilite de la înmormântare. Mama abia fusese îngropată, iar noi deja ne certam ca niște străini.

Sorin, fratele meu mai mare, stătea drept, cu maxilarul încleștat. Camelia, sora noastră mai mică, se uita la noi cu ochii mari, speriați, strângându-și palmele transpirate în poală. Tata murise cu doi ani înainte, iar acum, după ce și mama plecase, rămăseserăm doar noi trei. Și casa bătrânească din Pitești, cu pereții ei scorojiți și grădina plină de meri bătrâni.

— Eu am avut grijă de mama în ultimii ani! Eu am plătit facturile, eu am reparat acoperișul când a plouat în pod! E normal să rămână casa la mine! a tunat Sorin, privindu-ne acuzator.

— Și noi am venit cât am putut! am răspuns eu, simțind cum mi se rupe sufletul. Nu e vorba doar de bani sau de muncă. E casa copilăriei noastre. Nu poți să ne dai afară din amintirile noastre!

Camelia a început să plângă încet, fără zgomot. Mereu a fost cea care încerca să ne împace, dar acum părea copleșită de tot ce se întâmpla.

— Nu vreau să mă cert cu voi… Dar nici nu pot să accept să fiu dată la o parte, a șoptit ea printre suspine.

Așa a început totul. În loc să ne ținem aproape după pierderea mamei, moștenirea a devenit o rană deschisă. Zilele următoare au fost un coșmar: telefoane reci, mesaje tăioase, vizite scurte și tensionate la casa părintească. Sorin a început să schimbe yala fără să ne spună. Apoi ne-a trimis o notificare de la avocat: cerea ca imobilul să-i revină integral, invocând faptul că el a investit cel mai mult.

M-am simțit trădată. Îmi aminteam cum alergam toți trei prin curte după găini sau cum stăteam la povești pe prispa casei în serile de vară. Acum nu mai eram frați, ci adversari într-un proces rece și nemilos.

Mama ar fi fost distrusă dacă ar fi știut că ajungem aici. Îi aud încă vocea: „Să nu vă certați niciodată pentru lucruri lumești. Familia e mai importantă decât orice.” Dar cuvintele ei păreau acum doar o amintire îndepărtată.

Au urmat luni de zile de procese și negocieri. Avocați, acte notariale, evaluări ale casei. Fiecare întâlnire era un chin. Camelia s-a retras tot mai mult în ea însăși; nu mai răspundea la telefon decât rar și monosilabic. Eu mă zbăteam între dorința de a păstra casa și nevoia de a nu-mi pierde frații definitiv.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am mers la casa părintească singură. Am intrat pe poartă și am simțit mirosul umed al frunzelor căzute. M-am așezat pe treptele vechi și am plâns ca un copil. Am simțit că tot ce a fost frumos între noi s-a pierdut pentru totdeauna.

A doua zi dimineață m-a sunat Camelia:
— Maria… nu mai pot. M-am săturat de certuri. Nu mai vreau nimic din casă. Să ia Sorin totul dacă asta îl face fericit.

Vocea ei era stinsă, fără vlagă. Am încercat să o conving că nu trebuie să renunțe la drepturile ei, dar era prea târziu. Sorin deja câștigase procesul; casa urma să fie trecută pe numele lui.

După ce totul s-a terminat oficial, relațiile dintre noi s-au răcit complet. Sărbătorile au devenit un chin: fiecare mergea la altcineva sau stătea singur acasă. Mama nu mai era să ne adune la masă și niciunul dintre noi nu avea puterea să facă primul pas spre împăcare.

Într-o zi, l-am întâlnit pe Sorin întâmplător la piață. Ne-am privit ca doi străini. Am vrut să-i spun cât mă doare tot ce s-a întâmplat, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. El a dat din cap scurt și a trecut mai departe.

Au trecut ani de atunci. Casa copilăriei mele e acum renovată frumos, dar pentru mine a rămas doar o clădire rece, fără suflet. Legătura dintre noi s-a rupt iremediabil.

Mă întreb uneori: merită oare o casă să pierzi tot ce ai mai scump? Cum putem lăsa banii și bunurile materiale să distrugă ceea ce părinții noștri au clădit cu atâta dragoste?

Poate că răspunsul nu-l voi găsi niciodată… Dar sper ca povestea mea să fie o lecție pentru alții: nu lăsați moștenirea să vă fure familia.