Când soacra devine colegă de apartament: Viața mea între două lumi

— Irina, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi adun hainele de pe uscătorul improvizat din sufragerie. Vlad, soțul meu, stătea pe canapea, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu mă aude. Din bucătărie răzbătea râsul strident al doamnei Viorica, mama lui Vlad, care povestea ceva domnului Dorel, noul ei iubit, venit de două săptămâni să locuiască cu noi. Mara, fetița noastră de șase ani, se juca pe covor cu păpușa ei preferată, încercând să ignore tensiunea care plutea în aer.

Nu mi-am imaginat niciodată că viața mea va ajunge aici. Când m-am mutat la București după facultate și l-am cunoscut pe Vlad, totul părea posibil. Eram tineri, aveam planuri mari și o dragoste care părea de nezdruncinat. Dar după ce s-a născut Mara și am rămas fără serviciu, ne-am mutat la mama lui Vlad „temporar”, ca să ne revenim financiar. Temporarul s-a transformat în ani.

La început, doamna Viorica era doar puțin cicălitoare. Îmi critica mâncarea, felul în care spălam hainele sau cum o îmbrăcam pe Mara. Dar mă gândeam că e normal, că așa sunt soacrele. Vlad îmi spunea mereu: „Las-o, mamă e bătrână, nu are pe nimeni.” Am înghițit în sec și am mers mai departe.

Totul s-a schimbat când a apărut Dorel. L-a cunoscut la piață și, după câteva luni de întâlniri pe ascuns, l-a adus acasă. „Irina, sper că nu te deranjează dacă Dorel stă câteva zile la noi. Nu are unde să meargă,” mi-a spus într-o dimineață, fără să mă privească în ochi. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu am avut curajul să spun nu.

Câteva zile s-au transformat în săptămâni. Dorel era un bărbat masiv, cu voce groasă și obiceiul de a comenta orice făceam. „Fata asta nu știe să gătească o ciorbă ca lumea,” îi spunea Vioricăi râzând, fără să știe că îl aud din camera alăturată. Îmi venea să urlu.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am încercat să vorbesc cu Vlad.
— Vlad, nu mai pot. E prea mult. Nu avem intimitate, nu avem spațiu… Dorel nu e din familia noastră!
Vlad a oftat adânc.
— Ce vrei să fac? Să-i dau afară? Mama o să sufere…
— Dar eu? Eu nu sufăr?
A tăcut. M-am simțit invizibilă.

Zilele au devenit tot mai grele. Dimineața mă trezeam înaintea tuturor ca să pot bea o cafea în liniște. Seara mă ascundeam în baie doar ca să respir fără să aud glumele proaste ale lui Dorel sau criticile Vioricăi. Mara începea să devină anxioasă; nu mai voia să stea acasă după grădiniță.

Într-o duminică dimineață, am găsit-o pe Mara plângând în pat.
— Mami, de ce nu mai suntem fericiți?
Nu am știut ce să-i răspund. Am simțit că mă prăbușesc.

A doua zi am decis că trebuie să fac ceva. Am sunat-o pe mama mea la Ploiești.
— Mamă, nu mai pot. Simt că mă sufoc aici.
— Irina, vino acasă câteva zile cu Mara. Poate vă liniștiți.
Am făcut bagajele pe furiș și am plecat fără să spun nimănui nimic.

Când Vlad a venit acasă și a văzut că nu suntem acolo, m-a sunat panicat.
— Unde ești?
— La mama. Avem nevoie de o pauză.
A tăcut din nou. După câteva ore mi-a trimis un mesaj: „Îmi pare rău că ai ajuns aici.”

La Ploiești am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira. Mama m-a ascultat fără să mă judece. Mara a început să zâmbească din nou.

După o săptămână, Vlad a venit la noi.
— Irina… Nu știu ce să fac. Mama nu vrea să-l dea afară pe Dorel. Dar nici eu nu vreau să te pierd pe tine.
— Atunci trebuie să alegi: familia ta sau confortul mamei tale?
L-am văzut pentru prima dată ezitând cu adevărat.

Au urmat zile grele de discuții și lacrimi. Până la urmă, Vlad a decis: ne vom muta cu chirie într-un apartament mic, doar noi trei. Viorica a fost devastată la început, dar încet-încet s-a obișnuit cu ideea.

Acum scriu aceste rânduri din noua noastră casă. Nu e mare lucru — două camere modeste într-un cartier liniștit — dar e locul nostru. Mara râde din nou și eu pot respira fără teamă că cineva mă judecă la fiecare pas.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc încă în umbra altora? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Poate povestea mea va da curaj cuiva să-și caute liniștea.