Când mama nu mai vine: Povestea Anei și drumul spre o nouă familie

— De ce nu vine mama? De ce nu vine nici azi? întrebam în fiecare seară, cu ochii lipiți de geamul aburit al camerei din centrul de plasament. Mă numesc Ana și aveam șapte ani când mama a plecat. Nu știu dacă a plecat pentru totdeauna sau doar pentru o vreme, dar pentru mine, fiecare zi fără ea era un gol care mă înghițea încet.

În prima săptămână după ce am ajuns la centru, încă mai credeam că totul e o greșeală. „O să vină mama să mă ia acasă”, le spuneam celorlalți copii, încercând să-mi ascund lacrimile. Dar zilele treceau, iar mama nu venea. Doamna Mariana, educatoarea, încerca să mă liniștească:

— Ana, mama ta are probleme. Poate că nu poate veni acum, dar aici ești în siguranță.

Nu înțelegeam ce probleme poate avea o mamă care își lasă copilul singur. Seara, când toți copiii adormeau, eu stăteam cu ochii deschiși și mă rugam să aud pașii ei pe coridor. Dar nu veneau niciodată.

Au trecut luni. Am început să mă obișnuiesc cu mirosul de clor din baie, cu ciorba prea sărată și cu hainele care nu erau niciodată ale mele. Prietena mea cea mai bună era Roxana, o fată cu părul creț și ochii mari, care îmi spunea povești despre cum va fi când vom avea din nou o familie.

— O să vezi, Ana, într-o zi o să vină cineva care să ne iubească pe amândouă!

Dar eu nu mai credeam. Într-o zi, la ora de desen, am desenat o casă mare, cu ferestre luminoase și o femeie cu părul lung la ușă. Doamna Mariana s-a uitat la desenul meu și mi-a zâmbit trist:

— Îți lipsește mult mama ta, nu-i așa?

Am dat din cap și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii.

Anii au trecut greu. Am învățat să nu mai aștept. Să nu mai sper. Să nu mai plâng decât noaptea, sub pătură. Într-o zi de toamnă, când aveam zece ani, directoarea centrului m-a chemat la birou. Pe scaun stătea o doamnă elegantă, cu ochi blânzi și un bărbat cu zâmbet cald.

— Ana, ei sunt soții Popescu. Vor să te cunoască.

Am simțit cum inima îmi sare din piept. Nu știam dacă să mă bucur sau să mă tem. Roxana m-a strâns de mână înainte să intru:

— Poate e șansa ta! Să nu uiți de mine!

Soții Popescu mi-au pus întrebări simple: ce-mi place să fac, dacă am animale preferate, ce visez să devin. Eu răspundeam timid, uitându-mă la podea. După vizita lor, am început să visez din nou la o familie. Dar visul era amestecat cu frică: dacă și ei mă vor părăsi?

După câteva luni de vizite și discuții, într-o dimineață geroasă de ianuarie, directoarea mi-a spus:

— Ana, mergi acasă la familia Popescu.

Mi-am strâns lucrurile într-o sacoșă veche: două tricouri, un ursuleț fără un ochi și desenul cu casa mea visată. Roxana m-a îmbrățișat tare:

— Să fii fericită! Să nu uiți niciodată cine ești!

Drumul spre noua casă a fost tăcut. Doamna Popescu încerca să-mi vorbească:

— Ana, aici vei avea camera ta. Și un cățel! Îl cheamă Max.

Dar eu nu puteam răspunde. Mă temeam că dacă spun ceva greșit, mă vor trimite înapoi.

Primele luni au fost grele. Mâncarea avea alt gust, patul era prea moale, iar liniștea casei mă speria. Într-o seară, domnul Popescu a venit la mine în cameră:

— Ana, știu că ți-e greu. Dar vrem să știi că aici ești acasă.

Am izbucnit în plâns:

— Dacă mama se întoarce? Dacă vine după mine?

Doamna Popescu m-a luat în brațe:

— Dacă va veni vreodată, vom vorbi împreună cu ea. Dar tu meriți să fii iubită acum.

Încet-încet am început să mă deschid. Max venea mereu la mine când plângeam și îmi lingeam mâinile reci. Am început să-i spun „mama” doamnei Popescu după aproape un an. Prima dată când am rostit cuvântul a fost ca o eliberare și ca o trădare în același timp.

Dar rănile din suflet nu dispar ușor. La școală copiii râdeau uneori:

— Tu n-ai părinți adevărați!

M-am bătut cu un băiat care mi-a spus asta și am fost pedepsită. Acasă am urlat la mama Popescu:

— Nu sunt copilul vostru! Nu sunt ca ceilalți!

Ea m-a privit cu ochii plini de lacrimi:

— Pentru noi ești totul! Și dacă ai nevoie să țipi sau să plângi, noi tot aici vom fi.

Au trecut anii și am crescut în familia Popescu. Am avut parte de dragoste, dar și de multe conflicte: certuri pentru note mici, pentru ieșiri neanunțate sau pentru că refuzam să vorbesc despre trecutul meu. Dar încet-încet am învățat că familia nu e doar sânge — e răbdare, iertare și curajul de a rămâne lângă cineva chiar și atunci când doare.

Uneori încă visez că mama mea adevărată se întoarce. Alteori mă trezesc plângând după copilăria pe care n-am avut-o niciodată. Dar acum știu că am dreptul la fericire.

Oare câți copii ca mine încă mai așteaptă pe cineva care nu va mai veni niciodată? Și câți dintre noi avem curajul să iubim din nou după ce am fost abandonați?