Casa copilăriei mele, între amintiri și trădare

— Nu pot să cred că-mi ceri asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam în bucătăria unde mama făcea odinioară cozonaci. Mirosea încă a vechi, a lemn ud și a amintiri. Fratele meu, cu brațele încrucișate și privirea rece, părea că nu mă mai recunoaște.

— Irina, nu e vorba de sentimente aici. E vorba de responsabilitate. Casa asta costă bani să fie întreținută. Eu am moștenit-o legal, tu ai ales să pleci la București, să-ți faci viața acolo. Acum vrei să te întorci și să stai gratis? Nu se poate.

M-am uitat la el ca la un străin. Vlad, băiatul care mă apăra când eram mici, care-mi lega șireturile când plângeam la grădiniță. Acum îmi cerea chirie pentru casa în care am crescut amândoi. Simțeam cum fiecare colț al camerei mă strânge ca o menghină.

După moartea părinților noștri, totul s-a schimbat. Tata s-a stins primul, pe neașteptate, într-o iarnă grea. Mama l-a urmat după doi ani de boală și tăcere. Eu eram deja la facultate în București, încercând să-mi construiesc un viitor. Vlad a rămas aici, la Piatra Neamț, aproape de casă, aproape de trecut.

La început nu m-am gândit niciodată că va fi o problemă. Casa era a noastră, a amândurora. Dar la notar am aflat că părinții au lăsat totul pe numele lui Vlad. „E băiatul cel mare”, ziceau rudele. „El a avut grijă de mamă.” Am înghițit în sec și am încercat să nu mă gândesc prea mult la asta.

Anii au trecut. Eu m-am căsătorit cu Radu, dar mariajul nostru s-a destrămat repede. Am rămas singură, cu un job instabil și o chirie scumpă într-un apartament mic din București. Când am rămas fără serviciu, m-am gândit să mă întorc acasă, măcar pentru o vreme.

— Vlad, nu vreau să profit de tine. Dar e casa copilăriei mele! Nu pot să cred că vrei să mă tratezi ca pe o chiriașă oarecare…

El a oftat adânc.

— Irina, nu înțelegi… Eu am rate la bancă, am copii de crescut. Nu pot să-ți dau totul pe gratis doar pentru că suntem frați. Dacă vrei să stai aici, trebuie să contribui.

M-am simțit trădată. Nu era vorba de bani. Era vorba de rădăcini, de siguranță, de sentimentul că aparțin undeva. Am ieșit pe veranda de lemn care scârțâia sub pașii mei — aceeași verandă unde alergam desculță vara și unde mama ne citea povești seara.

Am stat acolo mult timp, privind grădina neschimbată: vișinul bătrân sub care tata citea ziarul, banca unde mama cosea la soare. M-am întrebat dacă Vlad chiar nu simte nimic din toate astea sau dacă viața l-a schimbat atât de mult încât nu mai poate vedea decât facturi și datorii.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu el din nou. Am adus vorba despre copilărie, despre cum ne jucam împreună în podul casei sau cum ne certam pe ultima felie de cozonac.

— Ți-ai pierdut sufletul, Vlad? Sau doar ai uitat ce înseamnă familia?

El a ridicat din umeri.

— Nu e vorba de suflet sau familie. E realitatea. Dacă vrei să stai aici, plătești chirie ca toată lumea.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am început să caut soluții: să-mi găsesc o cameră la cineva din sat sau să mă întorc la București și să încerc din nou să supraviețuiesc acolo. Dar gândul că nu mai am niciun loc pe lume unde să mă simt acasă mă zdrobea.

Într-o seară, când ploua torențial și vântul bătea crengile vișinului în geam ca niște degete nervoase, m-am dus la Vlad cu o ultimă rugăminte.

— Vlad… dacă mama ar fi aici, ce ar zice? Crezi că ar fi mândră de noi?

El s-a uitat lung la mine și pentru o clipă am văzut lacrimi în ochii lui.

— Nu știu… Poate că nu. Dar nu mai pot schimba nimic acum.

Am plecat fără să mai spun nimic. În noaptea aceea am dormit pe canapeaua veche din sufragerie și am visat casa plină de râsete și lumină — ca atunci când eram copii.

A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat. Am lăsat cheia pe masa din bucătărie, lângă poza cu noi doi mici, ținându-ne de mână.

Acum stau într-o garsonieră mică din oraș și mă gândesc mereu la casa aceea — la ce am pierdut și la ce nu voi mai putea recupera niciodată. Mă întreb dacă familia chiar mai înseamnă ceva când banii ajung să fie mai importanți decât orice amintire sau legătură de sânge.

Oare câți dintre noi au trecut prin asta? Oare câți au pierdut casa copilăriei lor nu din vina străinilor, ci din cauza celor mai apropiați oameni? Voi ce ați fi făcut în locul meu?