Dincolo de rafturi: O reîntâlnire care mi-a schimbat viața

— Nu-mi vine să cred că ești tu, Irina… am șoptit, cu mâinile tremurând pe coșul de cumpărături, în timp ce ea trecea pe lângă mine, cu pași siguri și tocuri care răsunau pe gresia supermarketului. Era îmbrăcată elegant, cu un zâmbet larg și ochii strălucind de o bucurie pe care nu i-o mai văzusem niciodată. Nici nu m-a observat. M-a trecut un fior rece, ca și cum cineva ar fi tras brusc perdeaua peste trecutul meu.

M-am oprit lângă raftul cu paste, încercând să-mi adun gândurile. Oare chiar era Irina? Femeia aceea radiantă, cu părul prins lejer și o siguranță de sine pe care nu o recunoșteam? Parcă ieri ne certam în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, pentru facturi neplătite și promisiuni uitate. Parcă ieri îi reproșam că nu mă înțelege, că nu mai e femeia de care m-am îndrăgostit. Dar adevărul era că nici eu nu mai eram bărbatul pe care îl merita.

— Ce faci, Vlad? Ai de gând să stai aici toată ziua? m-a trezit din visare vocea răstită a unei doamne care voia să ajungă la raftul din spatele meu.

— Scuzați-mă… am murmurat, dându-mă la o parte. Am privit din nou spre casa de marcat. Irina era acolo, râzând cu casiera, gesticulând cu mâinile ca pe vremuri când povestea ceva pasionant. Am simțit un gol în stomac. De ce nu mă vede? De ce nu mă recunoaște?

Am lăsat coșul jos și m-am apropiat încet. Inima îmi bătea nebunește. Mii de amintiri mă loveau: serile târzii când ne uitam la filme vechi, certurile pentru nimicuri, ziua când am semnat actele de divorț fără să ne privim în ochi. Totul părea atât de departe și totuși atât de viu.

— Irina? am spus încet, aproape speriat să nu stric momentul ei de fericire.

S-a întors spre mine. Pentru o clipă, nu a spus nimic. Apoi, un zâmbet politicos i-a apărut pe buze.

— Vlad… Ce surpriză! Cum ești?

Vocea ei era caldă, dar distantă. Nu mai era Irina mea. Era o femeie nouă, liberă de umbrele trecutului nostru.

— Bine… cred. Tu pari… schimbată. Fericită.

A râs scurt.

— Da, sunt bine. Viața merge înainte, nu?

Am vrut să-i spun cât îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Să-i spun că regret fiecare cuvânt dur, fiecare ușă trântită, fiecare vis pe care l-am lăsat să moară între noi. Dar nu am putut. Orgoliul meu încă era acolo, ca un zid între noi.

— Mă bucur pentru tine, am reușit să spun.

— Mulțumesc, Vlad. Și eu sper să fii bine.

A plătit cumpărăturile și a plecat fără să se uite înapoi. Am rămas acolo, cu coșul gol și sufletul greu.

În acea seară, am ajuns acasă într-un apartament prea mare și prea tăcut. Am deschis o bere și m-am așezat pe canapea, privind pereții goi. M-am gândit la Irina și la cum am ajuns aici: doi străini care odinioară își promiteau veșnicia.

A doua zi, sora mea, Camelia, m-a sunat.

— Vlad, ai vorbit cu Irina? Am auzit că s-a mutat înapoi în București.

— Da… am văzut-o ieri la supermarket. Nu știu ce să zic. Parcă nici nu m-a recunoscut.

Camelia a oftat.

— Poate că așa e mai bine. Ai ținut-o prea mult timp legată de trecutul tău. Poate e timpul să-ți vezi și tu de viață.

Am vrut să-i spun că nu pot. Că regret totul și că aș da orice să pot schimba ceva. Dar n-am spus nimic.

În zilele următoare am început să mă gândesc la tot ce am pierdut: nu doar o soție, ci și prietena mea cea mai bună, omul care mă cunoștea mai bine decât oricine altcineva. Am început să-mi dau seama cât de mult m-au schimbat anii aceia de certuri și reproșuri.

Într-o seară ploioasă, am găsit într-o cutie veche o scrisoare de la Irina, scrisă cu ani în urmă:

„Vlad,
Nu știu dacă vei citi vreodată rândurile astea. Poate că atunci când o vei face va fi prea târziu pentru noi. Dar vreau să știi că te-am iubit cu tot sufletul meu și că mi-aș fi dorit să găsim drumul înapoi unul spre celălalt. Poate într-o altă viață…”

Am plâns ca un copil atunci. Pentru prima dată după mult timp, am lăsat toate zidurile jos și am recunoscut: eu sunt cel care a greșit cel mai mult. Eu am lăsat rutina și frustrarea să ne distrugă iubirea.

Într-o duminică dimineață m-am hotărât să merg la biserică — locul unde mergeam împreună când eram tineri și plini de speranță. Am stat în ultima bancă și m-am rugat pentru iertare: de la Dumnezeu, de la Irina și de la mine însumi.

La ieșire, am zărit-o din nou pe Irina. De data asta era cu un bărbat — probabil noul ei partener — și părea liniștită, împăcată cu ea însăși.

Nu m-am apropiat. Am privit-o doar din depărtare și am simțit pentru prima dată că pot să-i dau drumul trecutului.

Acum scriu aceste rânduri pentru oricine a pierdut pe cineva drag din cauza propriilor greșeli sau orgolii. Poate că nu putem da timpul înapoi, dar putem învăța să iertăm — pe ceilalți și pe noi înșine.

Mă întreb: câți dintre noi trăim cu regrete nespuse? Câți avem curajul să ne cerem iertare înainte să fie prea târziu?