Când fiul meu a plecat departe: Povestea unei mame rămase singure

— Radu, mă auzi? Te rog, răspunde-mi! — vocea mea tremura, iar telefonul îmi aluneca din mână, rece și mut. Era a cincea oară în acea zi când încercam să-l sun. Niciun răspuns. Niciun mesaj. Doar liniște. M-am așezat pe marginea patului și am privit spre fereastră, unde ploaia bătea ritmic în geam, ca o bătaie de inimă prea grăbită.

Nu am fost niciodată genul de mamă care să-și țină copilul legat de fusta ei. Întotdeauna i-am spus: „Radu, ai viața ta, trăiește-o! Eu mă descurc.” Și chiar am crezut asta. Dar acum, când casa e goală și fiecare colț păstrează amintirea pașilor lui, mă simt ca o umbră care se târăște prin propriul trecut.

Radu a fost mereu copilul model. S-a născut într-o zi de martie, când zăpada încă nu se topise de tot, iar eu eram tânără și speriată. Soțul meu, Viorel, era mai mult plecat pe șantiere decât acasă, așa că Radu mi-a fost sprijin și bucurie. A învățat bine, a intrat la Politehnică, a terminat cu brio. Când a cunoscut-o pe Irina, am simțit că lumea mea se schimbă din nou.

— Mamă, vreau să-ți fac cunoștință cu cineva — mi-a spus într-o seară, cu ochii strălucind.

Irina era o fată liniștită, cu părul castaniu și zâmbet cald. M-am bucurat pentru el. Am început să visez la nunți, la nepoți, la mesele de duminică în familie. Dar viața nu e niciodată atât de simplă.

După nuntă, Radu și Irina au decis să plece în Germania. „E mai bine acolo, mamă. Salarii bune, oportunități. Nu-ți face griji, vorbim des!”

La început chiar vorbeam. În fiecare seară, la aceeași oră. Îmi povesteau despre orașul lor micuț de lângă Stuttgart, despre joburile noi, despre cât de greu e să te adaptezi printre străini. Îi ascultam și încercam să nu las dorul să-mi iasă prin voce.

Apoi apelurile au devenit tot mai rare. O dată pe săptămână. Apoi doar mesaje scurte: „Suntem bine, mamă! Te pupăm!”

Într-o zi am sunat și nu mi-a răspuns nimeni. Am încercat din nou și din nou. Zilele s-au transformat în săptămâni. Am început să mă întreb dacă nu cumva am făcut ceva greșit.

— Poate că îi sufoc cu grijile mele — i-am spus Mariei, vecina mea cea mai bună.

— Elena, copiii uită uneori cât de mult contează un telefon pentru noi — mi-a răspuns ea cu blândețe.

Dar eu nu puteam să uit. În fiecare dimineață mă trezeam cu speranța că voi găsi un mesaj de la el. În fiecare seară adormeam cu telefonul pe pernă.

Viorel nu mai era demult în viața mea. Plecase cu alta când Radu era încă la liceu. Poate de aceea legătura dintre mine și fiul meu era atât de puternică — eram doar noi doi împotriva lumii.

Într-o duminică după-amiază, am primit un mesaj scurt: „Mamă, suntem ocupați cu serviciul și cu mutarea într-un apartament nou. O să te sunăm curând.”

Curândul lor s-a transformat în luni. Am început să mă simt ca o povară invizibilă pentru propriul copil.

Într-o zi am decis să-i scriu Irinei pe Facebook:

„Draga mea, sper că sunteți bine. Mi-e dor de voi. Dacă aveți nevoie de ceva, sunt aici.”

Mi-a răspuns după două zile: „Suntem bine, Elena. Mulțumim! Radu e foarte ocupat la muncă.”

Atât. Fără alte detalii, fără vreo invitație la discuție.

Am început să mă gândesc la toate momentele în care poate am greșit ca mamă. Poate am fost prea protectoare? Poate prea distantă? Poate Irina nu mă place? Poate Radu vrea să uite trecutul nostru greu?

Într-o seară, după ce am plâns în tăcere la bucătărie, am decis să-l sun din nou.

— Alo? — vocea lui era obosită și grăbită.

— Radu! În sfârșit… Mi-era dor de tine!

— Mamă, sunt la serviciu acum. Te sun eu mai târziu.

Dar mai târziu nu a mai venit niciodată.

Am început să mă izolez tot mai mult. Maria încerca să mă scoată la plimbare sau la biserică, dar eu refuzam politicos. Mă simțeam ca o fantomă într-o casă prea mare pentru o singură femeie.

În Ajunul Crăciunului am pregătit sarmale și cozonac, ca în fiecare an. Am pus masa pentru trei persoane — eu, Radu și Irina — deși știam că nu va veni nimeni.

La miezul nopții am primit un mesaj: „Crăciun fericit! Sărut-mâna!”

Atât.

M-am uitat la bradul împodobit și am simțit cum golul din suflet devine tot mai adânc. M-am întrebat dacă toate sacrificiile mele au avut vreun rost.

Poate că fiecare mamă ajunge la un moment dat să fie uitată? Sau poate copiii noștri nu știu cât doare tăcerea lor?

Voi ce credeți? Unde se rupe firul dintre părinți și copii? Și cum îl putem reînnoda fără să-i sufocăm cu dragostea noastră?