Când lumea se prăbușește: Povestea unei mame singure în lupta cu boala fiului ei

— Nu mai avem bani, mamă! Nu mai avem! — vocea lui Luca răsună în bucătăria mică, spartă de ecoul frigului ce pătrunde prin ferestrele vechi. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Încerc să nu-l las să vadă, dar la șaisprezece ani, băiatul meu știe deja prea multe despre viață.

Totul a început într-o zi de toamnă, când Luca s-a întors de la liceu cu obrajii palizi și ochii stinși. „E doar o răceală”, mi-am spus, dar după câteva zile febra nu ceda, iar el abia mai putea să urce scările. Am ajuns la spitalul județean din Ploiești, unde medicii au rostit diagnosticul ca pe o sentință: leucemie. Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare.

Soțul meu, Doru, nu a rezistat presiunii. La început a plâns cu mine, apoi a început să lipsească nopțile. Într-o dimineață, am găsit un bilet pe masă: „Nu pot să trec prin asta. Îmi pare rău.” Atât. Fără explicații, fără promisiuni. Am rămas singură cu Luca și cu un munte de frici.

Mama mea, Elena, a venit din sat să mă ajute. Dar nici ea nu a rezistat mult. „Nu e normal să treci singură prin așa ceva”, îmi spunea mereu, dar niciodată nu stătea mai mult de două zile. „Am și eu gospodăria mea”, se scuza. Frații mei, Sorin și Camelia, au dispărut complet din peisaj. „Nu avem cum să te ajutăm financiar”, mi-au spus la telefon, de parcă banii erau tot ce conta.

Prietenii? S-au evaporat ca roua dimineții. Oana, cea mai bună prietenă din liceu, nu mi-a mai răspuns la mesaje după ce i-am povestit prin ce trecem. Vecinii mă priveau cu milă sau cu suspiciune. „Săraca Ivana, uite ce-a ajuns…”, șușoteau pe la colțuri.

În fiecare zi făceam naveta la București pentru tratamentul lui Luca. Autobuzele erau reci și pline de oameni grăbiți care nu vedeau lacrimile mele ascunse sub mască. În salonul de spital, Luca încerca să fie puternic pentru mine. „O să fie bine, mamă”, îmi spunea el, dar eu vedeam cum slăbește pe zi ce trece.

Într-o seară, când am ajuns acasă după o zi lungă la spital, am găsit ușa apartamentului deschisă. În prag stătea Doru, cu ochii roșii și barba nerasă. — Am venit să văd dacă aveți nevoie de ceva…

— Acum vii? După luni întregi? — am izbucnit eu, vocea tremurând între furie și disperare.

— Nu știu cum să mă port… Nu știu ce să fac… — bâiguia el.

— Să fii tată! Să fii aici! — am țipat, iar Luca a ieșit din cameră și ne-a privit cu ochi mari.

Doru a plecat din nou în acea noapte. Nu l-am mai văzut niciodată.

Au urmat luni de tratamente chinuitoare și nopți nedormite. Facturile se adunau pe masa din bucătărie ca niște sentințe mute. Am vândut verigheta și lanțul de aur primit de la mama la nuntă ca să plătesc medicamentele care nu se găseau în spital.

Într-o zi, asistenta socială m-a întrebat dacă nu vreau să-l dau pe Luca într-un centru specializat pentru copii bolnavi. „Acolo va primi îngrijire non-stop”, mi-a spus ea cu voce blândă. Am simțit că mă sufoc. Cum să-mi las copilul singur printre străini?

Am refuzat și am continuat lupta singură. Dar fiecare zi era o povară tot mai grea. Într-o noapte, Luca m-a întrebat:

— Mamă, tu crezi că o să mor?

Mi s-a rupt sufletul. L-am strâns în brațe și i-am șoptit:

— Nu, puiule… Nu cât timp sunt eu aici.

Dar adevărul era că nu știam dacă voi avea puterea să-l țin în viață doar cu dragostea mea.

Într-o dimineață geroasă de februarie, am găsit un plic în cutia poștală. Era de la Camelia. În el erau cinci sute de lei și un bilet: „Îmi pare rău că nu pot face mai mult.” Am plâns ore întregi pentru că mi-am dat seama cât de puțin valorează compasiunea atunci când e împărțită în bani.

Luca a trecut prin două recidive și o operație complicată. În tot acest timp am învățat să cer ajutor la fundații, să completez dosare peste dosare pentru ajutoare sociale care veneau prea târziu sau deloc. Am stat la cozi umilitoare la primărie și am ascultat funcționari reci care îmi spuneau că „nu sunt fonduri”.

Într-o zi, la spital, am cunoscut-o pe Maria, o altă mamă singură cu un băiat bolnav. Ne-am sprijinit una pe alta cu vorbe bune și câte un sandviș împărțit pe fugă pe holurile reci ale spitalului Fundeni. Ea m-a învățat că nu trebuie să-mi fie rușine să cer ajutor și că uneori străinii pot fi mai buni decât familia.

Astăzi, Luca este acasă, încă fragil dar zâmbind timid la glumele mele stângace. Eu sunt obosită până în măduva oaselor, dar încă stau dreaptă. Privesc înapoi la tot ce am pierdut: soțul meu, prietenii mei, liniștea mea… Dar îl am pe Luca și asta e tot ce contează.

Mă întreb adesea: unde dispare compasiunea oamenilor când ai cea mai mare nevoie de ea? De ce e atât de greu să rămâi om într-o lume care te judecă înainte să te asculte?

Poate că povestea mea va ajunge la cineva care are puterea să schimbe ceva sau măcar să ofere o vorbă bună atunci când altcineva se prăbușește.