Umbra fratelui meu: Povestea unei trădări de familie

— Nu poți să faci asta, Vlad! E casa mea! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își arunca geaca pe canapea, ca și cum totul i s-ar fi cuvenit de la sine.

Vlad s-a uitat la mine cu o privire rece, aproape străină. — Mama a zis că pot să stau aici cât vreau. Oricum tu nu mai locuiești aici de luni bune, Sorina. Ce rost are să te agiți?

Am simțit cum mi se strânge inima. Eram din nou copilul acela care privea de la distanță cum fratele mai mic primește totul fără să ceară. Îmi amintesc perfect: mama îi tăia merele în felii perfecte, îi spăla hainele separat, îi cumpăra jucării scumpe, în timp ce eu trebuia să mă descurc cu resturile. Tata încerca să echilibreze lucrurile, dar după ce a murit, totul s-a prăbușit.

După înmormântare, mama s-a schimbat. A devenit rece, distantă. La puțin timp după aceea, l-a adus pe domnul Dinu în casă. Un bărbat cu ochi mici și reci, care nu m-a plăcut niciodată. Vlad era încântat – avea un nou aliat. Eu eram doar o povară.

Am muncit din greu să-mi cumpăr apartamentul acesta. Am făcut ore suplimentare la farmacie, am renunțat la vacanțe, la ieșiri cu prietenii. Când am semnat actele și am primit cheile, am plâns de fericire. Era singurul loc care era doar al meu.

Acum, Vlad stătea în mijlocul sufrageriei mele, cu picioarele pe masa de cafea, ca și cum ar fi fost acasă la el. — Nu te mai agita atâta, Sorina. Oricum nu ai nevoie de apartament. Tu ai serviciu bun, poți să-ți iei altceva.

— Nu e vorba despre bani! E vorba că e al meu! am izbucnit.

A ridicat din umeri. — Mama zice că nu e corect să stai tu singură cu două camere și eu să mă chinui cu chirie. Așa că… asta e.

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat de seară. M-am întrebat dacă nu cumva exagerez. Poate că Vlad are dreptate? Poate că ar trebui să-l las? Dar nu era corect.

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu mama. — Mamă, Vlad mi-a ocupat apartamentul fără să mă întrebe. Nu e normal!

Ea a oftat, fără să mă privească în ochi. — Sorina, tu ai mereu totul sub control. Vlad are nevoie de ajutor acum. E fratele tău…

— Și eu sunt fiica ta! am spus printre dinți.

A dat din mână a lehamite: — Nu mai face atâta caz pentru niște ziduri.

M-am simțit trădată. Nu doar de Vlad, ci și de mama. Parcă nu mai aveam niciun sprijin.

Prietenii mei mi-au spus să merg la poliție sau la avocat. Dar cum să-mi dau fratele afară cu forța? Cum să-mi dau mama în judecată?

Într-o seară, am intrat pe furiș în apartament. Vlad nu era acasă. Am stat pe patul meu și am plâns în hohote. Pe noptieră era o poză cu noi doi mici, râzând în curtea bunicilor. Unde dispăruse acea apropiere?

A doua zi dimineață, Vlad m-a sunat furios: — Ce cauți la mine acasă? Ai intrat fără să bați! Nu mai ai niciun drept aici!

— Cum poți să spui asta? E casa mea! am urlat în telefon.

— Nu mai e! Mama a zis că pot sta aici cât vreau! Dacă nu-ți convine, fă ce vrei!

Am simțit că mă prăbușesc. Am mers la serviciu ca un robot, fără vlagă. Colega mea, Irina, m-a tras deoparte: — Sorina, nu poți lăsa lucrurile așa. O să regreți toată viața dacă nu lupți pentru tine.

Dar dacă lupta mea va rupe familia definitiv? Dacă mama nu-mi va mai vorbi niciodată? Dacă Vlad mă va urî pe veci?

Într-o duminică dimineață am bătut la ușa apartamentului meu. Vlad mi-a deschis cu ochii umflați de somn.

— Vreau să vorbim serios, Vlad. Nu pot să te las aici fără acordul meu. Dacă nu pleci de bunăvoie… va trebui să merg la avocat.

A râs batjocoritor: — Fă ce vrei! Oricum mama e de partea mea.

Am plecat tremurând de furie și teamă. În acea seară am scris o scrisoare mamei:

„Mamă,
Nu știu dacă vei înțelege vreodată cât doare ce se întâmplă acum. Nu e vorba doar despre un apartament – e despre dreptate și despre faptul că simt că nu contez pentru tine. M-ai pus mereu pe locul doi după Vlad. Acum simt că nu mai am familie.”

Nu mi-a răspuns niciodată la scrisoare.

Am început demersurile legale cu inima grea. Vlad a primit somație să elibereze apartamentul. Mama m-a sunat plângând: — Cum poți să faci asta fratelui tău? Ești egoistă!

— Egoistă? Eu sunt cea care a muncit pentru apartamentul ăsta! Tu ai ales mereu pentru el!

A închis telefonul fără un cuvânt.

Procesul a durat luni întregi. Vlad a plecat într-un final, dar nu mi-a mai vorbit niciodată. Mama m-a șters din viața ei ca pe o pată rușinoasă.

Acum stau singură în apartamentul meu recâștigat și mă întreb: oare merită să lupți pentru dreptatea ta dacă pierzi tot ce iubești? Sau poate familia adevărată e cea care te respectă, nu cea care te folosește?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptatea față de tine însuți?