Între două lumi: Povestea mea despre acceptare și familie

— Nu e posibil, Ana! Cum să fie copilul tău? Uită-te la ea!

Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă de perișoare. Ținea în brațe fetița mea nou-născută, Ilinca, și o privea cu o uimire amestecată cu suspiciune. Mâinile îi tremurau ușor, iar ochii îi alergau de la mine la soțul meu, Radu, apoi din nou la copil. Ilinca avea pielea mult mai închisă la culoare decât noi, părul negru ca abanosul și ochii migdalați, de parcă ar fi venit din altă lume.

— Mamă, e copilul meu! Am făcut toate analizele, ai fost cu mine la spital! Ce vrei să spui? am izbucnit eu, simțind cum mi se strânge inima.

Radu încerca să mă liniștească, dar îl vedeam cum își mușcă buzele și evită privirea mamei mele. Și el era bulversat. În satul nostru din județul Buzău, oamenii nu erau obișnuiți cu diferențe. Totul trebuia să fie clar, simplu, fără nuanțe.

— Ana, lumea o să vorbească. O să spună că ai făcut ceva… că nu e copilul lui Radu! a continuat mama, șoptind aproape conspirativ.

Am simțit cum mă sufoc. De ce trebuia să fie atât de greu? De ce nu puteam pur și simplu să ne bucurăm de minunea noastră? Ilinca era sănătoasă, frumoasă și zâmbea mereu. Dar fiecare vizită a rudelor se transforma într-un interogatoriu mascat: „Cu cine seamănă?”, „Sigur nu s-a strecurat vreo greșeală la maternitate?”, „Nu vrei să faci un test ADN?”

Într-o seară, după ce toți au plecat și casa a rămas în sfârșit liniștită, m-am prăbușit pe canapea cu Ilinca în brațe. Radu s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.

— Ana, știu că te doare. Și eu mă simt ciudat uneori… Dar e copilul nostru. Nu contează ce spune lumea.

— Dar dacă nu o vor accepta niciodată? Dacă va crește și va simți că nu aparține nicăieri?

Radu a oftat adânc.

— O să fim lângă ea. O să-i arătăm că e iubită. Restul… nu contează.

Dar conta. În fiecare zi când ieșeam cu Ilinca la plimbare prin sat, simțeam privirile curioase sau răutăcioase ale vecinilor. Doamna Stanciu, bătrâna de peste drum, îmi spunea mereu:

— Ce copil frumos! Dar… sigur e al vostru?

Uneori mă prefăceam că nu aud. Alteori răspundeam sec:

— Da, sigur.

Dar întrebările nu încetau niciodată. Într-o zi, când Ilinca avea aproape doi ani și mergea deja singură prin curte, am surprins-o pe mama vorbind cu vecina noastră, Mariana.

— Eu tot cred că Ana ascunde ceva. Nu se poate așa ceva! Niciunul din familie n-a avut pielea așa închisă…

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Mamă! Dacă mai aud o dată că insinuezi așa ceva despre mine sau despre Ilinca, nu mai ai ce căuta la noi!

Mama s-a uitat la mine șocată, apoi a început să plângă.

— Ana, eu doar vreau binele vostru… Nu vreau să vă faceți de râs!

— Să ne facem de râs pentru că avem un copil diferit? Să ne ascundem copilul? Să-i spunem că nu e ca ceilalți?

Am plecat în casă trântind ușa după mine. M-am prăbușit pe podea și am plâns până n-am mai avut lacrimi. Radu m-a găsit acolo și m-a luat în brațe fără să spună nimic.

Au trecut anii. Ilinca a crescut frumos, isteață și curioasă. La grădiniță copiii au început să o întrebe:

— De ce ești așa maronie?

— De ce ai părul creț?

Ilinca venea acasă tristă uneori.

— Mami, eu nu sunt ca ceilalți copii?

Îmi venea să urlu de durere și neputință.

— Ba da, iubita mea! Ești minunată exact așa cum ești!

Am început să caut răspunsuri. Am vorbit cu medici geneticieni care mi-au explicat despre gene recesive, despre moșteniri din generații îndepărtate. Se pare că străbunica mea din partea tatălui fusese de origine romă, dar nimeni nu vorbea despre asta în familie. Era un subiect tabu.

Când am aflat adevărul, am simțit o eliberare ciudată. Nu pentru că aveam nevoie de explicații științifice ca să-mi iubesc copilul, ci pentru că puteam în sfârșit să le spun tuturor:

— Da, Ilinca e copilul nostru! Și da, avem sânge rom în familie! Și ce dacă?

A fost greu. Mama a refuzat mult timp să accepte adevărul. Tata n-a mai venit pe la noi luni întregi. Dar încet-încet, familia s-a obișnuit cu ideea. Prietenii adevărați au rămas lângă noi. Ceilalți… au dispărut din viața noastră.

Astăzi Ilinca are opt ani și merge mândră la școală. Își poartă părul creț prins în două codițe și zâmbește larg tuturor. Eu încă mă lupt uneori cu privirile sau comentariile răutăcioase ale unora. Dar am învățat să nu-mi mai pese atât de mult.

Mă întreb adesea: Oare cât timp va mai trece până când vom învăța să acceptăm diferențele fără să judecăm? Cât de greu poate fi să iubești un copil doar pentru că e al tău?