Când casa devine câmp de luptă: Mărturia unei mame la început de drum

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot! — vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre scutece murdare, biberoane nespălate și mirosul acru de lapte vărsat. Mă uit la el, cu fetița în brațe, abia venită din maternitate, și simt cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Ochii mi se umplu de lacrimi, dar nu plâng. Nu mai am putere nici pentru asta.

— Vlad, te rog… măcar ajută-mă să-i schimb scutecul. Nu pot singură… — vocea mea e stinsă, aproape o șoaptă. El oftează, se ridică brusc de la masă și iese pe balcon, trântind ușa. Aud cum aprinde o țigară. Fetița începe să plângă mai tare. Îmi vine să urlu, dar mă abțin. Nu vreau să o sperii.

Așa a început totul. Prima zi acasă cu Mara, fetița noastră mult așteptată. Visasem la momentul ăsta luni întregi, dar realitatea m-a lovit ca un tren. Vlad nu era pregătit. Sau poate nici nu și-a dorit cu adevărat copilul? Nu știu. Cert e că din clipa în care am intrat pe ușă, totul s-a schimbat între noi.

Mama mea a venit să mă ajute în primele zile, dar Vlad nu suporta să o vadă prin casă. „Nu vreau să mă simt ca un musafir în propria locuință!”, striga el. Mama încerca să-l liniștească:

— Vlad, suntem aici pentru Ilinca și Mara. E greu la început, dar trece…

— Nu vreau să treacă peste mine! — răspundea el tăios.

Într-o seară, după ce mama a plecat, am rămas singură cu Mara și cu Vlad. Fetița plângea neîncetat. Am încercat tot: am alăptat-o, am legănat-o, am cântat încet la urechea ei. Vlad stătea pe canapea cu telefonul în mână, dând scroll pe Facebook.

— Poți să mă ajuți? — l-am întrebat cu voce tremurată.

— Ce vrei să fac? Eu nu știu cu copii! — a ridicat tonul.

— Nici eu nu știam până acum două săptămâni! Dar învăț… pentru ea… pentru noi…

S-a ridicat nervos și a ieșit din casă fără să spună nimic. Am rămas singură cu Mara și cu frica aceea surdă că nu voi reuși niciodată să fiu mama de care are nevoie.

Zilele au trecut greu, una după alta, toate la fel: Mara plângea mult, eu nu dormeam aproape deloc, Vlad era tot mai absent. La început am crezut că e doar oboseala sau poate frica de necunoscut. Dar apoi au început reproșurile.

— De când a venit copilul, nu mai există nimic altceva pentru tine! — mi-a spus într-o noapte când încercam să adorm printre scutece și biberoane.

— Vlad, e normal… are nevoie de mine non-stop… — am încercat să-i explic.

— Și eu? Eu ce sunt? Mobilier?

Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam vinovată că nu pot fi și mamă perfectă, și soție perfectă. Dar cum? Când nici pe mine nu mă mai recunoșteam în oglindă?

Într-o zi, după o ceartă urâtă, Vlad a plecat la ai lui la Ploiești și nu s-a mai întors două zile. Am sunat-o pe mama plângând:

— Nu mai pot… cred că o să cedez…

A venit imediat la mine și m-a găsit stând pe jos în bucătărie, cu Mara în brațe și ochii roșii de nesomn.

— Ilinca, trebuie să vorbești cu cineva… poate cu un psiholog… — mi-a spus ea blând.

— Nu pot… dacă află Vlad că merg la psiholog o să spună că sunt nebună…

Mama m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— Nu ești nebună. Ești doar obosită și singură. Dar nu trebuie să fii singură.

Am început să caut grupuri de sprijin pentru mame pe Facebook. Am găsit acolo femei ca mine: obosite, speriate, singure în doi. Unele povesteau despre depresia postnatală, altele despre soți care nu se implicau deloc sau chiar plecau de tot.

Într-o seară, după ce Mara adormise în sfârșit, l-am sunat pe Vlad:

— Vlad… trebuie să vorbim.

— Ce vrei?

— Nu merge așa… dacă vrei să fii parte din viața noastră trebuie să fii aici… cu adevărat…

A tăcut mult timp la telefon.

— Nu știu dacă pot… — a spus într-un final.

— Atunci spune-mi… ca să știu și eu ce am de făcut…

A doua zi s-a întors acasă. Era schimbat: tăcut, abătut, dar parcă dispus să încerce. A început să mă întrebe cum poate ajuta. A schimbat primul scutec sub privirea mea atentă și stângace. A legănat-o pe Mara până a adormit.

Dar lucrurile nu s-au rezolvat peste noapte. Au urmat luni grele: certuri, împăcări, nopți nedormite și zile pline de griji. Am mers împreună la consiliere de cuplu după ce i-am spus că altfel nu mai pot continua.

La terapie am aflat că Vlad se temea că nu va fi un tată bun pentru că nici el nu avusese unul prezent. Că îi era rușine să ceară ajutor sau să arate că nu știe ce are de făcut. Că presiunea de a fi „bărbatul casei” îl sufoca.

Am plâns amândoi mult acolo, în cabinetul psihologului. Pentru prima dată după mult timp ne-am ținut de mână fără teamă.

Acum Mara are aproape un an. Vlad încă mai greșește uneori, eu încă mai plâng uneori pe ascuns. Dar suntem împreună și încercăm să ne construim familia pas cu pas, chiar dacă temeliile au fost zdruncinate încă de la început.

Mă întreb adesea: oare câte familii din România trec prin asta fără să vorbească despre durerea lor? Oare câți tați fug pentru că le e frică? Și câte mame rămân singure în doi? Dacă povestea mea ajută măcar o femeie să ceară ajutor sau un bărbat să recunoască frica lui… atunci n-a fost în zadar.

Poate că familia nu se construiește dintr-o dată, ci din fiecare zi în care alegem să rămânem împreună… Chiar dacă doare. Voi ce credeți? Se poate repara ceva ce pare deja rupt?