Șoapte în Tăcere: Durerea unei Mame

— Irina, răspunde-mi, te rog… măcar un semn, măcar un mesaj…
Telefonul vibrează în palma mea, dar e doar o notificare de la bancă. Mă uit la ecranul gol, cu numele ei fixat sus, ca o rană care nu se mai închide. Sunt Mariana și astăzi e a treia zi de când încerc să-mi sun fiica. A treia zi de tăcere.

Îmi amintesc perfect ultima noastră ceartă. Era decembrie, frig și gri, iar Irina venise acasă pentru Crăciun. Am început să vorbim despre viitorul ei, despre jobul pe care îl urăște, despre relația cu Vlad, băiatul acela pe care nu l-am plăcut niciodată. Am spus ceva ce n-ar fi trebuit: „Nu poți să-ți irosești viața așa, Irina! Ai putea mai mult!” Atunci s-a ridicat brusc de la masă, cu ochii plini de lacrimi și furie: „Tu niciodată nu mă asculți! Mereu vrei să controlezi tot!”

De atunci, distanța dintre noi s-a transformat într-un zid. Îmi scrie rar, răspunde scurt sau deloc. Când încerc să o sun, îmi închide sau nu răspunde deloc. Soțul meu, Doru, încearcă să mă liniștească: „Las-o, Mariana, are nevoie de timp. O să-i treacă.” Dar eu știu că nu e atât de simplu.

În fiecare dimineață mă trezesc cu speranța că poate azi va suna ea. Că poate va spune: „Mamă, hai să vorbim.” Dar zilele trec și tăcerea se adâncește. Îmi găsesc alinarea în lucruri mici: ud florile din balcon, gătesc mâncărurile ei preferate — sarmale și prăjitură cu mere — doar ca să simt că încă fac ceva pentru ea.

Vecina mea, tanti Viorica, mă întreabă mereu: „Ce mai face fata ta? Nu te-a vizitat de Paște?” Îmi mușc buza și dau din cap: „E ocupată cu serviciul…” Nu pot să spun adevărul. Mi-e rușine că nu mai știu nimic despre copilul meu.

Într-o seară, după ce Doru adoarme, deschid cutia cu poze vechi. O văd pe Irina la serbarea din clasa a patra, cu coroniță pe cap și ochii strălucind de mândrie. Îmi amintesc cum îi făceam codițe dimineața și cum îi citeam povești până adormea cu capul pe umărul meu. Unde s-a rupt totul?

Am încercat să-i scriu o scrisoare. Am pus pe hârtie tot ce simt: „Iartă-mă dacă te-am rănit. Poate am vrut prea mult să fii fericită și am uitat să te ascult.” Am pus scrisoarea într-un plic și am lăsat-o pe masă zile întregi. N-am avut curajul s-o trimit. Dacă o va arunca fără să citească?

Într-o duminică, la biserică, preotul a vorbit despre iertare și despre cât de greu e să-ți recunoști greșelile față de cei dragi. Am plâns în tăcere tot timpul slujbei. La ieșire, m-a întâmpinat doamna Rusu: „Mariana, ai noroc că ai copii! Să-i prețuiești!” Am simțit un nod în gât și am plecat fără să răspund.

Seara aceea a fost cea mai grea. Am stat pe întuneric în bucătărie, cu telefonul în mână. Am format numărul Irinei iar și iar. La un moment dat, am auzit tonul de apel prelungit — apoi s-a întrerupt brusc. Am izbucnit în plâns.

Doru a venit lângă mine și m-a luat în brațe: „Nu te mai chinui singură, Mariana… poate are și ea nevoie să fie lăsată în pace.” Dar cum să-mi las copilul în pace când simt că se îndepărtează tot mai mult?

A doua zi am primit un mesaj scurt: „Sunt bine. Te rog să nu mă mai suni atât de des.” Atât. Fără „mamă”, fără nimic altceva. M-am uitat minute în șir la ecranul telefonului. Ce-am făcut atât de rău încât propriul meu copil nu mai vrea să audă vocea mea?

Am început să mă gândesc la toate momentele când am fost prea severă sau prea protectoare. Când i-am interzis să meargă la petreceri sau când am criticat-o pentru notele mici la matematică. Poate că am vrut doar ce era mai bun pentru ea, dar n-am știut cum să-i arăt dragostea altfel decât prin reguli și sfaturi.

Într-o după-amiază, am văzut-o pe Irina pe stradă, din întâmplare. Mergea grăbită spre metrou, cu Vlad lângă ea. Am vrut să alerg după ea, dar m-am oprit. Mi-era teamă că o voi speria sau că va fi jenată de mine.

Seara i-am scris un mesaj: „Te-am văzut azi pe stradă. Mi-a fost dor de tine.” Nu mi-a răspuns.

Au trecut luni de atunci. Casa e tot mai goală fără râsul ei, fără certurile noastre mărunte despre cine spală vasele sau cine a uitat lumina aprinsă la baie. Doru încearcă să umple golul cu glume sau mici excursii la țară, dar eu simt că mă sting puțin câte puțin.

Într-o zi m-am hotărât: am pus scrisoarea într-un plic și am trimis-o la adresa ei din București. Nu știu dacă o va citi vreodată.

Acum stau la fereastră și privesc copiii din bloc jucându-se în fața scării. Mamele îi strigă pe nume, îi ceartă blând sau îi iau în brațe când cad și plâng. Mă întreb dacă Irina își amintește vreodată cât de mult am iubit-o.

Poate n-am fost mama perfectă — dar cine este? Oare dragostea noastră pentru copii poate fi uneori atât de sufocantă încât îi alungăm fără să vrem?

M-aș bucura să aud poveștile voastre — ați trecut prin ceva asemănător? Cum ați reușit să vă împăcați cu cei dragi?