Bătălia Nevăzută: Dorul unei Mame pentru Singurul Fiu

— Nu mai încerca să-l controlezi pe Vlad! Ai făcut destul rău! Vocea Irinei răsuna în receptor, tăioasă ca o lamă. M-am oprit din așezat farfuriile pe masă și am simțit cum mi se strânge inima. Era seara de dinaintea zilei mele de naștere, iar eu speram, ca în fiecare an, că Vlad va veni acasă măcar pentru câteva ore. Dar în loc de urări, am primit acuzații.

— Irina, nu vreau decât să-l văd pe Vlad fericit… am șoptit, dar ea m-a întrerupt brusc.

— Fericirea lui nu depinde de tine! Lasă-ne în pace!

Apoi a închis. Am rămas cu telefonul la ureche, privind în gol la perdeaua veche din sufragerie. În camera cealaltă, poza lui Vlad de la absolvire zâmbea larg, neatinsă de anii care trecuseră peste mine. M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng în tăcere. Nu voiam să fiu o povară. Nu voiam să fiu mama aceea care nu-și găsește locul.

Mi-am crescut băiatul singură după ce soțul meu, Doru, ne-a părăsit când Vlad avea doar șapte ani. Am muncit la fabrica de confecții din oraș până mi-au sângerat palmele, doar ca să-i pot cumpăra o bicicletă sau să-i plătesc meditațiile la matematică. Am trăit pentru el. Poate prea mult. Poate că am uitat să trăiesc pentru mine.

Când a venit Irina în viața lui, am încercat să fiu deschisă. Am invitat-o la masă, i-am dăruit o broșă veche de la mama mea. Dar ea mă privea mereu cu suspiciune, ca și cum orice gest al meu ascundea o intenție ascunsă. Vlad nu spunea nimic. Tăcerea lui era cel mai greu de suportat.

— Mamă, nu te mai implica atât… mi-a spus într-o zi, evitându-mi privirea.

— Dar Vlad, eu doar vreau să știu că ești bine…

— Sunt adult acum. Am propria mea familie.

Cuvintele lui au fost ca un cuțit răsucit în rană. M-am întrebat atunci dacă nu cumva am greșit făcând din el centrul universului meu. Dacă nu cumva l-am sufocat cu dragostea mea. Dacă nu cumva Irina are dreptate și eu sunt problema.

Zilele au trecut greu după acea convorbire telefonică. Prietenele mele din bloc mă întrebau de ce nu vine Vlad pe la mine. Le mințeam că e ocupat cu serviciul sau că are probleme cu mașina. În realitate, nu voia să mă vadă. Sau poate Irina nu-l lăsa? Nu știam ce să cred.

Într-o duminică dimineață, am decis să merg la biserică. Poate acolo voi găsi liniștea pe care o caut de atâta timp. Preotul vorbea despre iertare și despre cum trebuie să ne iubim aproapele chiar și atunci când ne rănește. M-am rugat pentru Vlad și pentru Irina. M-am rugat să-mi dea Dumnezeu puterea să accept că nu mai sunt centrul vieții fiului meu.

La ieșire, m-am întâlnit cu doamna Stanciu, vecina de la etajul trei.

— Ce faci, Marioara? Nu te-am mai văzut veselă de mult…

— E greu când copilul nu te mai caută… am spus cu voce joasă.

— Și fata mea e la București și nu mă sună decât de Paște și Crăciun… Toți copiii uită de părinți când își fac familii.

Am zâmbit amar. Oare chiar așa e? Sau doar eu am greșit undeva?

Seara, am primit un mesaj scurt de la Vlad: „La mulți ani, mamă! Sănătate!” Atât. Fără apel, fără vizită. Am privit mesajul minute în șir, încercând să găsesc între cuvinte dragostea pe care o știam odinioară.

A doua zi, am decis să-i fac o vizită neanunțată. Am cumpărat cozonac și fructe și am bătut la ușa lor cu inima cât un purice. Irina mi-a deschis și m-a privit rece.

— Ce cauți aici?

— Am venit doar să văd dacă sunteți bine… Am adus ceva dulce…

— Nu avem nevoie de nimic! Vlad e la serviciu.

Am simțit că mă prăbușesc. Am lăsat cozonacul pe hol și am plecat fără să spun nimic. Pe drum spre casă, lacrimile mi-au curs pe obraji fără oprire.

În acea noapte n-am putut dormi deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Vlad și la cât de singură mă simt acum. Am început să scriu o scrisoare pe care nu știu dacă o voi trimite vreodată:

„Dragul meu Vlad,
Nu vreau să-ți stric liniștea sau fericirea. Vreau doar să știi că te iubesc și că mi-e dor de tine în fiecare zi. Dacă am greșit cu ceva, iartă-mă…”

Am pus scrisoarea într-un sertar și am oftat adânc. Poate că trebuie să învăț să trăiesc fără el aproape. Poate că trebuie să-mi găsesc un rost dincolo de rolul de mamă.

Mă întreb uneori: oare e vina mea că l-am iubit prea mult? Sau e doar destinul oricărei mame cu un singur copil? Voi ce credeți — există vreo cale prin care o mamă poate rămâne aproape fără să fie considerată povară?