Între casă și sacrificiu: Povestea mea despre loialitate, familie și pierdere

— Irina, trebuie să înțelegi că nu e vorba doar despre tine! a izbucnit Elena, soacra mea, cu vocea ridicată, în mijlocul sufrageriei noastre. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi erau umezi de furie sau poate de disperare. — Dacă nu vinzi casa aia, toată familia noastră o să ajungă pe drumuri!

Am rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe marginea mesei. Casa aceea era tot ce-mi rămăsese de la părinți. O moștenire mică, dar plină de amintiri: mirosul de cozonac al mamei, râsul tatălui în serile de iarnă, pereții care încă păstrau urmele copilăriei mele. Cum aș fi putut să renunț la ea?

— Elena, nu pot… am șoptit, dar vocea mi s-a frânt. — E casa părinților mei. E tot ce am.

Soțul meu, Radu, stătea între noi ca o statuie. Îl vedeam cum își frământă mâinile, cum evită privirea mamei lui și a mea. Știam că e prins la mijloc, dar așteptam să spună ceva, orice.

— Irina, știu că e greu, dar mama are dreptate… Datoriile astea nu mai pot fi amânate. Dacă nu facem ceva acum, o să ne pierdem și apartamentul nostru. Nu putem să o lăsăm pe mama pe drumuri.

M-am uitat la el cu ochii înlăcrimați. — Și eu? Eu unde mai sunt în toată povestea asta? Casa aia e singura mea ancoră. De ce trebuie mereu să sacrific eu?

Elena a început să plângă încet. — Nu cer pentru mine, Irina. Dar dacă nu mă ajuți acum, banca mă scoate afară. Am greșit, știu… Am semnat pentru un credit prost, am vrut să-l ajut pe fratele lui Radu… Dar nu merit să fiu pedepsită așa.

Am simțit cum mă sufoc între pereții aceia care altădată îmi dădeau siguranță. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Vedeam blocurile gri din cartierul nostru din București, oameni grăbiți care nu știau nimic despre drama mea.

În zilele următoare, discuțiile au devenit tot mai apăsătoare. Radu era tot mai distant. Sora lui, Mihaela, a venit într-o seară și mi-a spus pe un ton tăios:

— Irina, dacă ai fi fost cu adevărat parte din familie, ai fi făcut gestul ăsta fără să clipești. Mama a făcut atâtea pentru noi…

— Pentru voi! am izbucnit eu. Pentru voi! Eu ce primesc la schimb? Doar pretenții și reproșuri?

Mihaela a dat ochii peste cap și a plecat trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu capul pe masă și lacrimile curgând fără oprire.

Într-o noapte, Radu s-a întors târziu acasă. L-am auzit intrând încet în dormitor.

— Irina… Nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot să-mi las mama pe drumuri. Ce vrei să fac?

— Vreau să fii de partea mea măcar o dată! am strigat printre suspine. Să-mi spui că și eu contez! Că nu sunt doar o sursă de sacrificii pentru familia ta!

A tăcut mult timp. — Nu știu ce să fac… Dacă nu vindem casa, mama rămâne fără nimic. Dacă o vindem… tu o să mă urăști toată viața.

Am adormit plângând în acea noapte. Dimineața m-am trezit cu hotărârea că trebuie să vorbesc cu cineva din afară. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Simona.

— Irina, tu nu vezi că te manipulează? mi-a spus ea direct. E casa ta! Dacă cedezi acum, o să cedezi toată viața! Gândește-te la tine!

Dar gândul că Elena ar putea ajunge pe stradă mă bântuia. Îmi aminteam cum mă ajutase la începutul căsniciei cu Radu, cum îmi aducea supă când eram bolnavă sau cum îmi ținea copilul în brațe când eram epuizată.

Într-o seară am mers la casa părinților mei. Am stat pe treptele reci și am privit stelele deasupra acoperișului vechi. M-am rugat în gând la mama și tata: Ce ați face voi? Ați renunța la tot pentru ceilalți?

A doua zi am convocat familia la masă.

— Am luat o decizie, am spus cu voce tremurată. Nu pot vinde casa părinților mei. Dar pot să vă ajut altfel: o să iau un credit pe numele meu ca să acopăr o parte din datorii. Restul… va trebui să găsiți voi o soluție.

Elena a început să plângă iar. — Nu e destul… Dar Radu m-a privit altfel decât până atunci.

— E corect ce face Irina. Nu putem cere mai mult de la ea.

Mihaela a ieșit furioasă din cameră. Tensiunea plutea în aer ca un nor greu.

Au trecut luni de atunci. Relația cu Radu s-a schimbat; suntem mai distanți, dar parcă ne respectăm mai mult limitele. Elena încă mă privește cu reproș uneori, dar parcă a înțeles că nu pot sacrifica totul.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Poate că familia înseamnă uneori să spui „nu”. Poate că nu trebuie să ne pierdem pe noi înșine pentru ceilalți.

Mă uit la casa părinților mei și simt că încă am rădăcini.

Oare cât de mult trebuie să dăm din noi pentru ceilalți? Unde se termină datoria și începe dreptul nostru la fericire?