Când oglinda nu mai minte: Povestea unei familii în luptă cu greutatea și prejudecățile

— Iar ai pus unt pe pâine, Sorina? Nu te gândești că deja nu mai încapi în rochia aia verde?

Vocea mea răsună ascuțit prin bucătăria mică, iar Sorina se oprește brusc, cu cuțitul în aer. Mă privește fără să spună nimic, dar ochii ei spun totul: oboseală, rușine, poate și puțină ură. Nu-mi pasă. Sau cel puțin așa cred atunci. Eu, Vlad, bărbatul casei, cel care aduce banii, am dreptul să spun ce vreau. Așa am fost crescut: bărbatul decide, femeia trebuie să fie frumoasă.

Ani la rând am criticat-o pe Sorina pentru kilogramele în plus. După ce s-a născut fetița noastră, Ana, parcă nu s-a mai regăsit. S-a închis în casă, a renunțat la serviciu și a început să gătească tot felul de bunătăți. Și să mănânce. Eu veneam obosit de la muncă și o găseam mereu cu farfuria plină. „Nu te mai saturi niciodată?”, îi spuneam. Ea tăcea și înghițea.

Într-o zi, după o ceartă urâtă, a plecat la mama ei. Am rămas singur cu Ana două zile și am simțit pentru prima dată ce înseamnă să fii cu adevărat singur. M-am dus după ea și am adus-o acasă, promițând că o să fiu mai bun. Dar n-am fost.

Totul s-a schimbat când Sorina a primit un telefon de la o fostă colegă: „Avem nevoie de cineva la contabilitate. Vii la un interviu?” Am râs când mi-a spus. „Cine te mai angajează pe tine acum?” Dar a mers. Și a fost angajată.

Din ziua aia, parcă s-a transformat. S-a tuns scurt, a început să se machieze din nou și să își pregătească hainele de seara pentru a doua zi. A început să țină dietă și să meargă la sală cu colega ei, Mirela. În câteva luni, Sorina era alt om: mai slabă, mai veselă, mai sigură pe ea.

Eu? Eu am început să mă simt din ce în ce mai mic. La muncă nu mai mergea ca înainte — patronul ne tot amenința cu restructurări, iar eu veneam acasă tot mai târziu, obosit și nervos. Mâncam pe fugă, orice găseam prin frigider: salam, pâine albă, prăjituri rămase de la Ana. Într-o zi m-am uitat în oglindă și nu mi-am recunoscut burta care atârna peste curea.

— Vlad, poate ar trebui să mergi și tu la sală cu mine, mi-a spus Sorina într-o seară, fără urmă de răutate.

— Las’ că nu mor eu de la două kile în plus! am răspuns, dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine.

Începusem să evit oglinzile și să port doar tricouri largi. La serviciu colegii au început să facă glume: „Băi Vlad, ai dat iama în sarmale?” Râdeam cu ei, dar mă durea fiecare cuvânt.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, Sorina s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Ți-e greu, nu-i așa?

Am vrut să neg, dar m-am trezit spunând adevărul:

— Da… Nu știu cum ai rezistat atâția ani cu mine.

Sorina m-a privit lung.

— N-am avut de ales. Tu erai totul pentru mine… Și tot tu mă făceai să mă simt nimic.

M-am simțit ca un copil prins cu mâța-n sac.

— Îmi pare rău… Nu știam cât doare până n-am simțit pe pielea mea.

A dat din cap încet.

— Poate că uneori trebuie să trecem prin ce am făcut altora ca să înțelegem.

De atunci lucrurile nu s-au îmbunătățit peste noapte. Am încercat să țin dietă, dar voința mea era slabă. Sorina era tot mai ocupată cu serviciul și sala; eu mă simțeam tot mai singur și neînsemnat. Într-o zi am găsit un mesaj pe telefonul ei de la un coleg: „Ne vedem diseară la alergat?” Am simțit un fior rece pe șira spinării.

Am început să fiu gelos și suspicios. O urmăream cu privirea când vorbea la telefon sau când primea notificări pe Facebook. Într-o seară am izbucnit:

— Ai pe altcineva?

Sorina a oftat adânc.

— Nu… Dar dacă aș avea? Tu ai fi vinovatul.

Am rămas mut. Pentru prima dată mi-am dat seama cât de mult o răniseră vorbele mele din trecut.

Într-o duminică dimineață am găsit curajul să-i spun Anei:

— Tati a greșit mult față de mami… Să nu faci niciodată ca mine.

Ana m-a privit cu ochii mari:

— Dar tu o iubești pe mami?

Am simțit cum mi se strânge inima:

— Da… Dar uneori iubirea nu e de ajuns dacă nu știi să o arăți cum trebuie.

Sorina nu m-a părăsit — încă — dar între noi s-a ridicat un zid greu de trecut. Încerc să-l dărâm zi de zi: gătesc pentru ea, îi spun că e frumoasă, încerc să fiu prezent pentru Ana. Dar nu știu dacă va fi vreodată ca înainte.

Mă uit în oglindă și văd un alt bărbat: unul care știe cât doare să fii judecat pentru felul în care arăți; unul care ar da orice să poată da timpul înapoi.

Oare câți dintre noi ne dăm seama prea târziu cât rău putem face cu o vorbă aruncată la nervi? Și dacă iertarea vine prea târziu… ce ne mai rămâne?