Când viața îți fură visele: Lupta mea pentru a deveni mamă la 38 de ani

— Nu mai are rost, Irina. Poate că nu e să fie… — vocea lui Mihai răsună în bucătăria mică, spartă doar de zgomotul lingurii care se lovea de ceașca de ceai. M-am oprit din mișcarea mecanică de a amesteca zahărul și am simțit cum mi se strânge inima. Aveam 38 de ani și încă nu reușisem să rămân însărcinată. În fiecare lună, speranța se năștea și murea în mine, ca un val care mă lovea fără milă.

— Nu spune asta, Mihai, te rog… — am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Dar el nu m-a privit. S-a ridicat, și-a luat geaca și a ieșit pe ușă fără să spună altceva. Am rămas singură, cu ceaiul rece și cu gândurile mele care mă sfâșiau.

De când mă știu, mi-am dorit să fiu mamă. Am crescut într-o familie numeroasă, cu trei frați mai mici pe care i-am îngrijit ca pe copiii mei. Toată lumea spunea că „Irina o să fie o mamă minunată”. Dar viața are un mod crud de a-ți arunca în față exact ceea ce ți-e mai frică să pierzi.

La început, nu m-am îngrijorat. Aveam 30 de ani când m-am căsătorit cu Mihai. Ne-am spus că avem timp, că vrem să ne bucurăm unul de altul. Dar anii au trecut repede, iar când am început să încercăm cu adevărat, nimic nu s-a întâmplat. La fiecare control medical, medicii ridicau din umeri: „Totul pare în regulă.” Dar lunile treceau și testele rămâneau negative.

Mama mă suna aproape zilnic:

— Irina, ai auzit că Anca a născut al doilea copil? Ce mai aștepți? Să nu fie prea târziu…

Mă simțeam ca o adolescentă certată pentru note proaste la școală. Încercam să-i explic că nu depinde doar de mine, dar ea nu voia să audă. În satul nostru din Bacău, femeile erau judecate după câți copii aveau. La fiecare nuntă sau botez, rudele mă priveau cu milă sau cu reproș.

— Poate ar trebui să mergem la București, la un specialist — mi-a spus într-o seară Mihai, după o ceartă aprinsă. Am acceptat imediat, agățându-mă de orice firicel de speranță.

Drumul spre București a fost tăcut. În sala de așteptare a clinicii private, am văzut alte femei ca mine: unele cu ochii roșii de plâns, altele ținându-și soții de mână cu disperare. Când ne-a venit rândul, doctorul ne-a privit cu blândețe:

— Știu că e greu. Dar nu sunteți singuri. Vom încerca tot ce se poate.

Au urmat luni de analize, tratamente hormonale care mă făceau să mă simt străină în propriul corp, injecții dureroase și nopți nedormite. Mihai devenise tot mai distant; uneori îl găseam uitându-se la poze vechi cu noi doi zâmbind, iar alteori îl surprindeam plângând în baie.

Într-o zi, când mă întorceam acasă după o ședință de stimulare ovariană, am găsit-o pe mama la ușă.

— Irina, tu nu vezi că-l pierzi pe Mihai? Un bărbat are nevoie de un copil! — mi-a spus fără menajamente.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu era suficient că mă luptam cu propriul corp, trebuia să mă lupt și cu judecata celor din jur.

Într-o noapte, după încă un test negativ, am izbucnit:

— De ce mie? Ce am făcut greșit? De ce toate prietenele mele au copii și eu nu?

Mihai m-a luat în brațe și am plâns împreună până dimineața. A doua zi însă, s-a mutat temporar la sora lui sub pretextul că are nevoie de liniște. Am rămas singură într-un apartament prea mare pentru tăcerea care-l umplea.

Au urmat luni grele. M-am izolat de prieteni și familie; nu mai suportam întrebările sau privirile pline de milă. Mergeam la biserică în fiecare duminică și mă rugam cu disperare:

— Doamne, dacă nu e să fiu mamă, dă-mi puterea să accept asta…

Într-o zi, am primit un mesaj de la Andreea, cea mai bună prietenă din liceu:

— Irina, hai la mine la cafea. Mi-e dor de tine.

Am ezitat mult înainte să accept. Când am ajuns la ea acasă, m-a întâmpinat cu o îmbrățișare caldă și mi-a spus:

— Știu prin ce treci. Și eu am trecut prin asta. Dar viața nu se termină aici.

Am vorbit ore întregi despre frici, despre speranțe pierdute și regăsite. Pentru prima dată după mult timp am simțit că cineva mă înțelege cu adevărat.

În următoarele luni am început să merg la terapie. Am învățat să mă iert pentru ceea ce nu pot controla și să-mi accept vulnerabilitatea. Mihai s-a întors acasă; nu eram vindecați, dar eram împreună.

Nu știu dacă voi deveni vreodată mamă biologică. Poate vom adopta sau poate vom rămâne doar noi doi. Dar am învățat că valoarea mea nu stă într-un test pozitiv sau într-un pântec rotund.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc aceeași durere în tăcere? Câte dintre noi ne judecăm prea aspru pentru lucruri pe care nu le putem schimba? Poate că e timpul să vorbim deschis despre aceste răni invizibile.