Am fost o povară pentru toți – până când Vlad mi-a arătat că sufletul vede mai mult decât ochii

— Nu mai bate cu bastonul ăla în mobilă, Ilinca! Ai spart deja două vaze! vocea mamei răsuna ca un tunet în sufrageria mică, iar eu mă opream brusc, cu bastonul alb în aer, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Aveam doisprezece ani și deja știam pe de rost fiecare colț al apartamentului nostru din Ploiești, dar tot nu reușeam să scap de sentimentul că orice mișcare a mea era o greșeală.

— Las-o, mamă, nu e vina ei, încerca uneori bunica să mă apere, dar vocea ei era slabă, ca un ecou pierdut printre reproșurile mamei.

— Nu e vina nimănui că s-a născut așa, dar nici nu putem trăi toți în întuneric pentru ea! răspundea mama, iar eu simțeam cum mă strâng în mine, ca o frunză uscată.

Așa a început viața mea: cu pași mărunți printr-o lume care nu mă voia. La școală eram „fata oarbă”, la joacă eram invizibilă. Colegii mă evitau, profesorii mă tratau cu milă sau cu răbdare forțată. Singurul loc unde mă simțeam liberă era pe banca din fața blocului, unde ascultam păsările și simțeam vântul pe față.

Anii au trecut și singurătatea a crescut odată cu mine. Tata plecase la muncă în Italia când aveam opt ani și nu s-a mai întors decât la sărbători. Mama era mereu obosită și nervoasă, iar bunica s-a stins când aveam paisprezece ani. Am rămas doar eu cu mama și pereții reci ai apartamentului.

— Ilinca, nu știu ce-o să faci când n-oi mai fi eu… Cine o să te ia pe tine? Cine o să te suporte? îmi spunea mama într-o seară, crezând că dorm. Am plâns atunci în pernă până am adormit.

La liceu am încercat să mă integrez, dar lumea era la fel de crudă. Fetele râdeau de hainele mele simple, băieții făceau glume proaste despre „cum văd eu lumea”. Niciodată nu am avut prieteni adevărați. Când am terminat liceul special pentru nevăzători din București, m-am întors acasă cu gândul că viața mea va fi mereu la fel: o cameră mică, o mamă obosită și un viitor incert.

Totul s-a schimbat într-o zi de toamnă, când am decis să merg singură în parc. Era pentru prima dată când ieșeam fără mama sau fără cineva care să mă ghideze. M-am așezat pe o bancă și am ascultat foșnetul frunzelor. Atunci l-am auzit pe el.

— Scuză-mă, pot să mă așez lângă tine? vocea lui era caldă, cu un zâmbet ascuns în ea.

— Sigur… am răspuns timid.

— Eu sunt Vlad. Și tu? m-a întrebat.

— Ilinca.

Am simțit cum se așază lângă mine. Nu m-a întrebat nimic despre bastonul meu alb, nu a făcut nicio glumă. Pur și simplu a început să-mi povestească despre el: că e student la Litere, că îi place să citească poezii și să asculte jazz. I-am spus și eu despre mine: despre sunetele pe care le aud noaptea, despre mirosul ploii pe asfalt și despre cât de mult îmi doresc să fiu văzută altfel decât ca „fata oarbă”.

A doua zi a venit din nou. Și a treia zi la fel. În fiecare zi stăteam pe banca noastră din parc și vorbeam ore întregi. Vlad nu părea deranjat de dizabilitatea mea. Ba chiar părea fascinat de felul în care descriam lumea fără să o văd.

— Tu vezi mai mult decât noi toți la un loc, Ilinca. Noi ne uităm la lucruri și nu le simțim cu adevărat. Tu le simți… cu sufletul.

Cuvintele lui m-au făcut să plâng. Pentru prima dată cineva mă vedea cu adevărat.

Când i-am spus mamei despre Vlad, a izbucnit:

— Să nu-ți faci iluzii! Ce băiat normal ar vrea o fată ca tine? O să te lase și el, ca toți ceilalți!

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Dar Vlad nu m-a lăsat. M-a invitat la ziua lui și mi-a făcut cunoștință cu prietenii lui. La început au fost curioși, apoi au început să mă accepte. Am râs împreună, am ascultat muzică și pentru prima dată m-am simțit parte dintr-un grup.

Dar mama nu s-a schimbat deloc. Într-o seară, când Vlad m-a condus acasă, l-a întâlnit pe hol.

— Să știi că Ilinca are nevoie de cineva care să aibă grijă de ea toată viața! Nu e ca celelalte fete!

Vlad i-a răspuns calm:

— Știu asta. Dar poate că Ilinca are nevoie doar să fie iubită, nu miluită.

Mama a tăcut atunci, dar privirea ei tăioasă mi-a rămas în minte mult timp.

Au urmat luni grele. Mama încerca mereu să-mi bage în cap că Vlad va pleca la un moment dat. Când am vrut să mă mut cu el într-o garsonieră mică din București, a făcut o criză:

— Dacă pleci acum, să nu te mai întorci niciodată! Cine crezi că o să te ajute când Vlad se va plictisi?

Am plecat totuși. Cu inima strânsă și lacrimi pe obraji, dar cu speranța că pot avea o viață normală. Vlad m-a ajutat să găsesc un job la un call-center pentru persoane cu dizabilități. Am început să câștig primii mei bani și să simt că pot fi independentă.

Au trecut doi ani de atunci. Mama încă nu vorbește cu mine decât rar și rece. Dar eu am descoperit că pot iubi și pot fi iubită fără ca dizabilitatea mea să fie o povară pentru cineva.

Uneori mă întreb: dacă Vlad n-ar fi apărut în viața mea, oare aș fi avut curajul să cred că merit mai mult? Oare câți dintre noi trăim orbiți de prejudecățile altora? Poate că adevărata vedere începe atunci când deschidem ochii inimii.