Între patru pereți: Viața cu familia soțului după moartea soacrei

— Nu ai pus sare destulă în ciorbă, Maria. Așa făcea mama, niciodată nu-i lipsea nimic din mâncare, a spus Ilinca, cumnata mea, trântind lingura pe masă.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Era a treia oară săptămâna asta când cineva din familie găsea ceva de comentat la ceea ce făceam. De când murise Gabriela, soacra mea, casa părea mai mică, mai rece și mult mai plină de tensiune. Mă uitam la soțul meu, Radu, care își privea farfuria fără să spună nimic. Mă durea tăcerea lui mai mult decât vorbele Ilincăi.

Gabriela fusese stâlpul casei. O femeie puternică, autoritară, dar cu o inimă mare. Când am venit aici, proaspăt măritată, mama mi-a spus: „Maria, nu-i ușor să trăiești sub același acoperiș cu familia lui. O să fii mereu străina.” Am râs atunci, convinsă că dragostea mea pentru Radu va fi de ajuns. Dar după înmormântare, totul s-a schimbat.

În fiecare dimineață mă trezeam înaintea tuturor ca să pregătesc cafeaua și micul dejun. Tata-socru, domnul Ion, intra în bucătărie și bombănea:

— Nu-i ca la Gabriela… dar merge.

Mă străduiam să nu plâng. Îmi repetam că e doar o perioadă grea, că toți suferim după pierderea ei. Dar zilele treceau și nimic nu se schimba. Ilinca și fratele lui Radu, Mihai, veneau des cu copiii lor și fiecare vizită era o nouă ocazie să fiu comparată cu Gabriela.

Într-o seară, după ce am strâns masa și am rămas singură în bucătărie, Radu a intrat încet.

— Maria… știu că nu-ți e ușor. Dar trebuie să ai răbdare cu ei. Și eu simt lipsa mamei.

— Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? Am venit aici pentru tine, Radu! Nu mai pot să fiu mereu „fata care nu face nimic bine”.

A tăcut. S-a uitat la mine cu ochii lui obosiți și a ieșit fără să spună nimic. Atunci am simțit pentru prima dată că sunt cu adevărat singură.

Seara târziu, când toți dormeau, mă strecuram pe balcon și îmi sunam mama.

— Mamă, nu mai pot… Parcă nu sunt a mea aici.

— Ți-am spus eu, Maria. O casă are nevoie de o singură stăpână. Dar tu ai ales. Acum trebuie să lupți sau să pleci.

Nu voiam să plec. Îl iubeam pe Radu și speram că lucrurile se vor schimba. Dar zilele se scurgeau la fel: reproșuri mărunte, priviri reci și o liniște apăsătoare la masă.

Într-o duminică dimineață, Mihai a venit cu soția lui, Alina, și cei doi copii gălăgioși. Au intrat direct în sufragerie, iar Alina a început să povestească:

— Știi ce bine era când veneam la mama Gabriela? Totul era pus la punct! Acum parcă lipsește sufletul din casă…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am ridicat de la masă și am ieșit afară fără să spun nimic. În curte, l-am găsit pe tata-socru fumând pe bancă.

— Maria… știu că nu-ți e ușor cu noi bătrânii și copiii ăștia mereu pe capul tău. Dar așa e viața la țară. Femeia ține casa.

— Dar dacă femeia nu mai poate? Dacă simte că nu mai are loc?

S-a uitat lung la mine și a dat din cap:

— Atunci trebuie să-și găsească locul sau să-și facă altul.

În acea noapte am plâns până târziu. M-am gândit la toate visele mele de fată: să am o familie unită, o casă a mea unde să fiu iubită și respectată. Dar aici eram mereu „noră”, niciodată „fată de-a casei”.

Au trecut luni de zile așa. Încercam să mă fac utilă, să aduc ceva nou în casă — flori proaspete pe masă, prăjituri făcute după rețetele mamei mele — dar totul era întâmpinat cu răceală sau indiferență.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Ilinca care mi-a spus că „niciodată n-o să fii ca mama”, am făcut bagajul și m-am dus la mama acasă pentru câteva zile. Am plâns în brațele ei ca un copil.

— Maria, tu trebuie să decizi ce vrei pentru tine. Nu poți trăi viața altora doar ca să le faci pe plac.

M-am întors după trei zile. Radu mă aștepta în poartă.

— Mi-a fost dor de tine… Știu că nu e ușor aici. Dar fără tine casa asta chiar ar fi goală.

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată că poate există speranță dacă luptăm împreună.

De atunci am început să vorbesc mai deschis cu Radu despre ce simt. Am pus limite cu Ilinca și Mihai — nu mai acceptam orice vorbă aruncată la nervi. Încet-încet, casa a început să se schimbe. Nu mult, dar suficient cât să simt că am și eu un loc al meu.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi ne pierdem vocea între patru pereți care nu ne-au aparținut niciodată cu adevărat? Poate că e timpul să vorbim mai des despre asta…