Prea târziu pentru iertare – Povestea unei familii destrămate de tăcere

— Nu mai veni acasă dacă tot nu-ți pasă! vocea mamei răsuna în telefon, spartă de lacrimi și furie. Eram în mijlocul biroului, cu monitorul plin de cifre și termene limită, iar colegii mă priveau pe furiș. Am închis ochii, strângând telefonul în palmă, încercând să-mi stăpânesc tremurul. — Nu pot acum, mamă. Am treabă. Vorbim mai târziu, am spus sec, apoi am închis. M-am așezat pe scaun și am simțit cum o greutate nevăzută mi se așază pe piept.

Așa a început totul. Sau poate că totul începuse cu mult înainte, cu ani în urmă, când tata a plecat fără să se uite înapoi, lăsând-o pe mama singură cu mine și cu sora mea, Irina. Eram adolescent atunci și am jurat că nu voi deveni niciodată ca el. Dar viața are un fel ciudat de a-ți arăta că promisiunile făcute la nervi nu valorează nimic.

Anii au trecut repede. M-am mutat la București pentru facultate, apoi am rămas pentru job. Mama a rămas la Bacău, într-un apartament mic, cu mobila veche și amintirile care nu-i dădeau pace. O sunam rar. De fiecare dată când răspundea, vocea ei era tot mai stinsă, dar eu nu voiam să aud. — Ești bine? întrebam mecanic. — Sunt bine, mamă, răspundea ea mereu, dar știam că minte.

Irina mă certa mereu: — De ce nu vii acasă? Mama te așteaptă. Nu vezi că se stinge pe zi ce trece? Dar eu găseam mereu scuze: serviciul, traficul, oboseala. În realitate, mă temeam să mă întorc acolo unde totul mirosea a trecut și a reproșuri nespuse.

Într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geam ca un deget nervos, am primit telefonul care avea să-mi schimbe viața. — Vlad, vino acasă! Mama e la spital! vocea Irinei era spartă de plâns. Am simțit cum tot sângele mi se scurge din vene. Am plecat fără să-mi iau nici măcar o haină groasă.

Drumul spre Bacău a fost un șir nesfârșit de gânduri negre și regrete. Îmi aminteam copilăria: cum mama îmi făcea clătite duminica dimineața, cum mă certa când veneam târziu acasă, cum îmi spunea „ai grijă de tine” chiar și când eram adult. Toate momentele astea păreau acum atât de îndepărtate.

La spital, Irina m-a întâmpinat cu ochii roșii și obrajii supți. — E la terapie intensivă. Nu știm dacă mai apucă dimineața. M-am prăbușit pe un scaun din holul rece și am început să plâng ca un copil.

Am intrat la ea abia spre dimineață. Era atât de mică sub cearșaful alb, cu fața trasă și mâinile subțiri ca niște crengi uscate. Am vrut să-i spun atâtea lucruri: că-mi pare rău, că o iubesc, că mi-e dor de ea. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Vlad… ai venit… vocea ei era abia o șoaptă. — Da, mamă. Sunt aici. Iartă-mă că n-am fost… n-am știut… Lacrimile mi-au curs pe obraji fără rușine.

— Să ai grijă de Irina… și să nu te mai superi pe mine… a murmurat ea, apoi a închis ochii pentru ultima dată.

Am rămas acolo mult timp după ce asistenta mi-a spus că s-a dus. Nu puteam să cred că asta fusese tot. Că nu mai aveam timp să-i spun ce simt, să repar ce stricasem prin tăcere și indiferență.

Înmormântarea a fost simplă, cu puțini oameni – vecini bătrâni și rude pe care nu le mai văzusem de ani buni. Irina nu mi-a spus nimic zile întregi. Într-o seară, când stăteam amândoi la masa din bucătărie, cu farfuriile goale între noi, a izbucnit:

— De ce n-ai venit mai des? De ce m-ai lăsat singură cu ea? Crezi că mie mi-a fost ușor? Am încercat să-i răspund, dar nu aveam ce să spun. Avea dreptate.

După ce am vândut apartamentul mamei și am împărțit lucrurile între noi, m-am întors la București cu un gol imens în suflet. Nimic nu mai avea sens: nici jobul, nici prietenii, nici orașul care altădată mă fascina.

În fiecare seară mă uitam la telefon și speram să văd numărul mamei pe ecran. Să pot da timpul înapoi măcar o zi, să-i spun „te iubesc”, să-i aud vocea caldă încă o dată.

Dar timpul nu iartă pe nimeni.

Acum mă întreb: câți dintre noi ne pierdem părinții fără să le spunem ce simțim cu adevărat? Cât valorează succesul sau banii dacă nu avem cui să le împărtășim? Oare e vreodată prea târziu pentru iertare?

Poate că povestea mea o să-i facă pe alții să ridice telefonul chiar acum și să spună „mulțumesc” sau „îmi pare rău”. Pentru că uneori, mâine nu mai vine niciodată.