Când sângele nu mai e apă: Povestea unei surori trădate

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să te văd stând degeaba în casa asta, mâncând din puținul pe care-l am!
Vocea surorii mele, Mirela, răsuna în bucătăria mică, cu pereții scorojiți și miros de cartofi fierți. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi ardeau de furie. Eu stăteam pe scaunul vechi, cu genunchii strânși la piept, simțind cum fiecare cuvânt mă lovește ca o palmă peste față.

— Mirela, nu e vina mea că am rămas fără serviciu. Știi bine că am încercat peste tot… Dar cine mă angajează la 38 de ani, fără diplomă și cu două clase peste liceu? Am venit aici doar până îmi găsesc ceva, nu vreau să-ți fiu povară…

— Povară? Ai devenit o povară de când ai intrat pe ușa asta! De când a murit mama, totul a căzut pe mine! Facturi, mâncare, ratele la bancă… Tu ce faci? Te plângi și aștepți să-ți pice ceva din cer!

M-am ridicat încet, simțind cum mi se strânge inima. În copilărie, eu și Mirela eram de nedespărțit. Dormeam în același pat, ne țineam de mână când tata venea beat acasă și ne ascundeam sub masă să nu ne audă plânsul. Am jurat atunci că nimic nu ne va despărți vreodată. Dar uite-ne acum, două femei mature, străine una alteia, unite doar printr-un acoperiș care stă să cadă.

— Dacă aș putea să plec, aș face-o mâine! Dar nu am unde să mă duc… Nu vezi că nimeni nu mă vrea? Nici măcar tu…

Mirela a oftat adânc și a privit pe fereastră. Afară ploua mocnit, iar strada era pustie. Am simțit că între noi s-a ridicat un zid invizibil, mai gros decât orice zid de beton.

— Ilinca, am primit o ofertă pentru apartament. Un tip de la oraș vrea să-l cumpere ca să-l dărâme și să construiască ceva nou. Dacă accept, scap de datorii și pot să-mi iau o garsonieră mai aproape de serviciu. Dar cu tine aici… nu pot vinde.

Am simțit cum mi se taie respirația. Casa asta era tot ce aveam. Aici am crescut, aici am plâns și am râs, aici am îngropat-o pe mama în curte, sub cireșul bătrân. Cum putea Mirela să vândă totul?

— Și eu? Unde mă duc?

— Nu știu! Nu mai e problema mea! Am tras destul pentru toți! E timpul să ai grijă de tine!

Am ieșit în ploaie fără umbrelă. Picăturile reci mi-au spălat lacrimile de pe obraji. Am mers ore întregi pe străzi, fără direcție. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru familie: la serile când mergeam flămândă la culcare ca să aibă Mirela ce pune în pachet la școală; la banii trimiși acasă din Italia, unde am spălat bătrâni și am dormit pe saltele murdare; la promisiunile făcute mamei pe patul de moarte: „Aveți grijă una de alta!”

Dar viața nu e ca în povești. Sărăcia te schimbă. Te face egoist, te face să vezi în cel drag un dușman care-ți ia ultima felie de pâine.

După câteva zile, Mirela mi-a lăsat o hârtie pe masă: „Ai două săptămâni să pleci.” Atât. Fără explicații, fără scuze. Am simțit că mă prăbușesc.

Am încercat să găsesc o cameră de închiriat. Nimeni nu voia o femeie fără serviciu și fără garanții. Prietenii mei s-au evaporat ca fumul; fiecare avea problemele lui. M-am dus la primărie să cer ajutor social. Mi-au spus că trebuie să aștept luni întregi.

Într-o seară, m-am dus la Mirela cu ochii roșii de plâns:

— Te rog… Nu mă da afară! Îți dau tot ce am din pensia mamei… O să-mi găsesc ceva curând!

— Ilinca, nu mai pot! Am nevoie de liniște! Nu mai suport certurile astea zilnice! Vreau să trăiesc și eu!

Am plecat cu două sacoșe vechi și câteva haine rupte. Am dormit două nopți în gară, printre oameni necunoscuți care miroseau a alcool și disperare. Într-o dimineață, m-a găsit tanti Viorica, vecina noastră din copilărie.

— Vai de capul tău, Ilinca! Ce-ai pățit?

I-am spus totul printre sughițuri. M-a luat la ea acasă și mi-a dat o cameră micuță, cu un pat vechi și o pătură groasă.

— Stai aici cât ai nevoie! Nu te las pe drumuri!

Am început să ajut la curățenie prin blocuri ca să câștig câțiva lei. În fiecare zi treceam pe lângă casa copilăriei mele și simțeam un gol în stomac. Mirela nu mi-a mai răspuns la telefon niciodată.

Au trecut luni de zile. Am reușit să-mi găsesc un loc de muncă la o brutărie din cartier. Nu era mult, dar era ceva al meu. Încet-încet am început să mă ridic din nou.

Dar rana din suflet nu s-a vindecat niciodată. M-am întrebat mereu: unde s-a rupt totul? De ce sângele nu a fost destul de gros ca să ne țină împreună?

Poate că banii chiar schimbă oamenii. Sau poate că fiecare dintre noi are o limită peste care nu poate trece.

Acum privesc spre viitor cu teamă și speranță. Mi-e dor de sora mea, dar nu știu dacă vreodată vom mai putea fi ce-am fost.

Oare sângele chiar e mai gros decât apa? Sau banii pot rupe orice legătură? Ce ați fi făcut voi în locul meu sau al Mirelei?