Singurătate printre blocuri: Povestea unei vieți independente în București

— Raluca, tu chiar crezi că poți să te descurci singură? Vocea mamei răsuna în telefon, tăioasă, cu o urmă de îngrijorare ascunsă sub tonul autoritar. Mă uitam la pereții goi ai apartamentului meu din Drumul Taberei, încercând să-mi adun curajul. Era a treia oară în acea săptămână când mama mă suna să mă întrebe dacă am mâncat, dacă mi-am plătit întreținerea, dacă nu mi-e frică să dorm singură.

— Da, mamă, mă descurc. Am 29 de ani, nu mai sunt copil.

Am închis telefonul și am rămas cu ecoul vocii ei în minte. M-am așezat pe canapea și am privit pe geam la blocurile cenușii, la luminile care se aprindeau una câte una, fiecare ascunzând o altă poveste. Am visat mereu la independență. Să am spațiul meu, liniștea mea, să nu mai aud certurile părinților sau reproșurile surorii mele, Irina. Dar acum, când aveam tot ce-mi dorisem, simțeam cum liniștea se transformă încet în gol.

Prima lună a fost o aventură. Am decorat apartamentul cu tablouri colorate, am cumpărat plante pe care le-am numit după prieteni: ficusul era „Mihai”, cactusul „Andreea”. Seara găteam paste și beam vin roșu, ascultând jazz la radio. Îmi spuneam că viața mea e ca-n filmele franțuzești. Dar după câteva săptămâni, plantele au început să se ofilească, iar vinul a devenit amar.

Prietenii mei păreau ocupați mereu. Mihai lucra până târziu la bancă, Andreea se mutase cu iubitul ei în Cluj, iar restul grupului se vedea doar la ocazii speciale. Am încercat să-i chem la mine de ziua mea. Doar două persoane au venit: colega mea de birou, Simona, și vecinul de la etajul 3, domnul Ilie, care mi-a adus o prăjitură făcută de soția lui. Am râs forțat la glumele Simonei și am ascultat poveștile domnului Ilie despre anii ’80. Când au plecat, am rămas cu lumânările aprinse și cu un tort neterminat.

Într-o seară de noiembrie, am primit un mesaj de la Irina: „Mama e supărată că nu vii acasă de sărbători.” Am simțit un nod în gât. Nu voiam să mă întorc acolo unde fiecare discuție se transforma într-o ceartă despre alegerile mele. Dar nici aici nu era acasă. Am răspuns scurt: „Nu pot, am mult de lucru.”

Adevărul era că nu aveam nimic de făcut. Mă plimbam prin apartament ca o fantomă, deschideam frigiderul doar ca să-l închid la loc. Într-o noapte m-am trezit plângând fără motiv. M-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut. Unde era fata aceea curajoasă care visa să cucerească lumea?

La serviciu eram tot mai absentă. Șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi la birou:

— Raluca, ai fost mereu printre cei mai buni oameni ai mei. Ce se întâmplă cu tine?

Am dat din umeri și am zâmbit fals:

— E doar oboseala.

Dar oboseala nu trecea nici după ce dormeam zece ore pe noapte. Nu trecea nici după ce mergeam la sală sau citeam cărți motivaționale. Într-o zi am găsit un bilet lăsat sub ușă: „Dacă ai nevoie de ceva, suntem aici – familia Ilie.” L-am pus pe frigider și l-am privit zile întregi fără să-l ating.

În Ajunul Crăciunului am primit un alt mesaj de la Irina: „Tata a întrebat de tine.” M-am uitat la bradul mic din sufragerie și am simțit cum mă apasă singurătatea. Am luat telefonul și am format numărul mamei.

— Mamă… pot să vin acasă?

Vocea ei a tremurat:

— Sigur că poți, Raluca. Te așteptăm.

Am ajuns acasă târziu, când toți erau deja la masă. Tata s-a ridicat și m-a îmbrățișat fără să spună nimic. Irina mi-a zâmbit timid. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit din nou parte din ceva.

După sărbători m-am întors în apartamentul meu din București. Nu mai era la fel de gol ca înainte. Am început să vorbesc mai des cu vecinii, să accept invitațiile Simonei la cafea și să merg acasă la părinți măcar o dată pe lună.

Independența nu înseamnă izolare. Am învățat asta greu, pe pielea mea. Poate că libertatea adevărată e să știi când să ceri ajutor și când să te întorci acolo unde ești iubit.

Mă uit acum pe geam la luminile orașului și mă întreb: oare câți dintre noi confundăm liniștea cu singurătatea? Și cât curaj ne trebuie ca să recunoaștem că avem nevoie unii de alții?