Umbra Fraților: Povestea Unei Surori Uitata

— Irina, nu mai fi egoistă! Lasă-i pe Vlad și pe Radu să se joace cu jucăria aia, tu ești mai mare, ar trebui să înțelegi!
Vocea mamei răsuna aspru prin sufrageria mică, iar eu, la cei doisprezece ani ai mei, simțeam cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. Mă uitam la gemenii de șapte ani care râdeau cu gura până la urechi, ținând în mâini păpușa pe care o primisem de ziua mea. Era singurul cadou pe care mi-l dorisem cu adevărat, dar nici măcar asta nu era pentru mine.

Am fugit în camera mea și am trântit ușa. M-am aruncat pe pat și am început să plâng în pernă. Nu era prima dată când simțeam că nu contez. De când s-au născut Vlad și Radu, totul s-a schimbat. Mama și tata nu mai aveau timp pentru mine. Toate discuțiile din casă se învârteau în jurul lor: ce au făcut la școală, ce au nevoie, ce le place. Eu eram acolo doar ca să ajut, să cedez, să fiu „înțelegătoare”.

Într-o seară, după ce am adormit cu greu, am auzit-o pe mama vorbind cu tata în bucătărie:
— Irina e tot mai retrasă. Nu știu ce are.
— E vârsta, las-o în pace. O să-i treacă.

Nu era vârsta. Era durerea de a nu fi văzută.

La școală nu spuneam nimic. Prietenele mele, Ana și Mihaela, aveau familii normale, unde fiecare copil primea atenție. Când le-am povestit într-o zi că frații mei primesc mereu cele mai bune haine și cele mai scumpe jucării, au râs:
— Ești geloasă! Lasă-i, sunt mici!

Dar eu nu eram geloasă. Sau poate eram? Nu știam exact ce simt, doar că mă doare.

Apropiindu-se Crăciunul, am sperat că poate anul acesta va fi altfel. Am scris o scrisoare lungă Moșului și am lăsat-o pe masa din bucătărie. În dimineața de Ajun, am găsit sub brad o cutie mică: o pereche de mănuși simple. Gemenii au primit biciclete noi și un set uriaș de Lego.

— Irina, nu fi supărată! Tu ești fată mare acum! — mi-a spus mama zâmbind forțat.

În ziua aceea am simțit că ceva s-a rupt definitiv între mine și părinți.

Adevărata ruptură a venit însă câteva luni mai târziu, când am avut curajul să-i spun mamei ce simt. Era o după-amiază ploioasă. Gemenii făceau gălăgie în sufragerie, iar eu încercam să-mi fac temele.

— Mamă, pot să vorbesc cu tine?
— Ce e?
— Simt că nu mă mai iubiți ca înainte. Totul e despre Vlad și Radu. Eu nu primesc niciodată nimic pentru mine.

Mama s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus cea mai mare prostie.
— Cum poți să spui așa ceva? Tu ai tot ce-ți trebuie! Ei sunt mici, tu trebuie să fii responsabilă!

— Dar eu nu vreau să fiu mereu responsabilă! Vreau să fiu și eu copil!

A ridicat tonul:
— Nu-mi place atitudinea asta! Dacă nu-ți convine, du-te la mătușa ta!

Am plecat plângând din casă și m-am dus la mătușa Ileana, singura care părea că mă ascultă vreodată. Ea m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:
— Știu că e greu, draga mea. Și eu am trecut prin asta cu sora mea mai mică…

Dar restul familiei n-a văzut lucrurile la fel. La următoarea masă de duminică, unchiul Sorin a spus tare:
— Irina e prea răsfățată! Să vezi când o să aibă copii!

Toate rudele au început să dea din cap aprobator. Mama stătea cu brațele încrucișate și nu spunea nimic. Tata se uita pe furiș la telefon.

Am simțit că nu mai am aer. Am ieșit afară și m-am așezat pe treptele casei. Mătușa Ileana m-a urmat.
— Nu-i lăsa să te schimbe, Irina. Ești specială așa cum ești.

Anii au trecut. Am terminat liceul cu note bune și am intrat la facultate în alt oraș. Departe de casă, am început să respir din nou. Dar rana din suflet nu s-a vindecat niciodată complet.

La fiecare sărbătoare mă întorc acasă cu inima strânsă. Gemenii sunt adolescenți acum și încă primesc tot ce-și doresc. Mama mă întreabă mereu dacă sunt bine, dar nu ascultă niciodată răspunsul meu adevărat.

Uneori mă întreb: dacă aș fi avut curajul să plec mai devreme sau să spun lucrurilor pe nume fără teamă de judecata rudelor, ar fi fost altfel? Sau poate că unele răni din copilărie nu se vindecă niciodată? Voi ce credeți: cât de mult contează atenția părinților pentru sufletul unui copil?