Sâmbătă la Mega: Când un moment schimbă totul

— Nu, nu am furat nimic! vă rog să mă credeți! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce casiera, o fată tânără cu părul strâns în coadă, mă privea cu suspiciune. În jurul meu, oamenii se opriseră din graba lor de sâmbătă dimineața, privindu-mă ca pe un animal ciudat scos din cușcă. Îmi simțeam obrajii arzând de rușine și mâinile îmi tremurau atât de tare încât aproape am scăpat sacoșa cu pâine și lapte.

— Doamnă, vă rog să nu ridicați tonul, mi-a spus casiera, încercând să pară calmă, dar vocea îi trăda iritarea. — Pe bon nu apare pachetul acesta de cafea. Trebuie să așteptați până vine șeful de tură.

Am încercat să-mi adun gândurile. Nu-mi aminteam să fi pus cafeaua în coș. Poate am uitat, poate am greșit… Dar nu, nu aș fi făcut niciodată așa ceva. Am 74 de ani și am muncit toată viața ca profesoară de limba română. Nu sunt hoț, nu sunt o povară pentru nimeni! Dar cine mă mai crede?

O femeie din spatele meu, cu o fetiță de mână, a oftat zgomotos:

— Hai, doamnă, terminați odată! Ne țineți pe toți aici pentru o cafea?

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat în jos, rușinată, încercând să-mi adun lacrimile. În copilărie, mama îmi spunea mereu: „Demnitatea e tot ce ai.” Dar cum să-ți păstrezi demnitatea când toți te privesc ca pe un infractor?

A venit șeful de tură, un bărbat solid, cu o privire rece:

— Ce se întâmplă aici?

Casiera i-a explicat repede situația. El s-a uitat la mine ca la un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.

— Doamnă, trebuie să vă verificăm sacoșa.

Mi-am deschis sacoșa cu mâinile tremurânde. Cafeaua era acolo, într-adevăr. Nu știam cum ajunsese acolo. Poate am pus-o din greșeală, poate cineva a lăsat-o în coșul meu… Nu mai știam ce să cred.

— Sunați la poliție, a spus șeful de tură sec.

Atunci am simțit că pământul mi se rupe sub picioare. Oamenii murmurau în jurul meu:

— Asta-i România…

— Bătrânii ăștia cred că li se cuvine totul…

— Săraca… sau poate nu e chiar așa săracă?

Am început să plâng în hohote. Nu pentru cafea, nu pentru poliție, ci pentru că simțeam că nu mai am loc în lumea asta. Când au venit polițiștii, doi tineri abia trecuți de 25 de ani, m-au întrebat sec:

— Aveți buletinul la dumneavoastră?

Le-am dat buletinul cu mâinile tremurânde. Unul dintre ei a oftat:

— Doamnă, nu e mare lucru, dar trebuie să facem un proces verbal.

În acel moment mi s-a făcut rău. Am simțit cum mi se taie respirația și m-am prăbușit pe podeaua rece a supermarketului. Cineva a strigat după ambulanță. În timp ce stăteam întinsă pe jos, cu ochii închiși și lacrimile curgându-mi pe obraji, auzeam voci peste tot:

— Săraca bătrână…

— Cine știe ce probleme are…

— Așa ajungi când copiii te uită…

Când m-am trezit la spital, fiica mea, Irina, stătea lângă patul meu. Avea ochii roșii de plâns și fața crispata de furie.

— Mamă, de ce nu mi-ai spus că ai probleme? De ce nu m-ai sunat?

Am încercat să-i explic că nu am vrut să o deranjez, că nu vreau să fiu o povară. Dar ea a izbucnit:

— Nu ești o povară! Dar nici nu poți să treci singură prin toate astea! De ce nu mă lași să te ajut?

Am tăcut. Cum să-i spun că mă simt invizibilă? Că lumea mă vede doar ca pe o bătrână care încurcă rândurile la supermarket? Că mi-e teamă să mai ies din casă?

După incident, zilele mele au devenit mai tăcute. Vecina mea, tanti Viorica, a venit într-o zi la mine cu o prăjitură:

— Am auzit ce s-a întâmplat… Nu te lăsa doborâtă! Știi câte povești ca ale tale aud la biserică? Parcă lumea a uitat să mai fie omenoasă…

Am dat din cap și am zâmbit trist. Da, lumea uitase. Sau poate niciodată nu fusese cu adevărat atentă la cei ca mine.

Irina a început să vină mai des pe la mine. Îmi aducea cumpărături și stătea la povești. Dar între noi plutea mereu acea tăcere grea — tăcerea rușinii și a neputinței.

Într-o seară, am prins curaj și i-am spus:

— Irina, știi ce doare cel mai tare? Nu faptul că m-au acuzat pe nedrept. Ci faptul că nimeni nu s-a ridicat să spună: „Stați puțin! O cunoaștem pe doamna Maria! Nu ar face așa ceva!” Toți au preferat să tacă sau să judece.

Irina m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Oamenii uită repede cine ești… dar eu n-am să uit niciodată.

M-am gândit mult la acea zi de sâmbătă. La cât de ușor poți fi aruncat la marginea societății doar pentru că ești bătrân sau vulnerabil. La cât de ușor judecăm fără să știm povestea celuilalt.

Acum mă întreb: oare cât valorează un om într-o lume care uită de cei bătrâni? Oare când vom reînvăța să ne privim unii pe alții cu adevărata noastră demnitate?