Firma, familie și trădări: lupta mea pentru casă și pentru fiul meu

— Ana, nu mai pot să trăiesc așa! Ți-am spus de atâtea ori că nu mai simt nimic, că nu mai suntem o familie!
Cuvintele lui Vlad mi-au răsunat în cap ca un ecou spart, în timp ce stăteam cu mâinile încleștate pe marginea mesei din bucătărie. Era o seară de martie, ploua mocănește, iar lumina galbenă a becului făcea umbre ciudate pe fața lui. Încercam să-mi țin lacrimile în frâu, să nu le dau satisfacția de a curge pe obraji.
— Și ce vrei să fac? Să plec eu? Să-ți las casa, copilul, totul? am șoptit, simțind cum mi se strânge stomacul.
El a oftat și a dat din umeri, evitându-mi privirea.
— Nu știu, Ana… Dar nu mai merge. Eu… eu sunt cu altcineva. De ceva vreme.
A fost ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Am simțit că mă prăbușesc, că tot ce am construit împreună în aproape doisprezece ani se năruie într-o clipă. M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon, lăsând ușa să se trântească în urma mea. Ploua tare acum, iar stropii reci mi-au spălat obrajii arși de furie și umilință.

A doua zi dimineață, David, băiatul nostru de opt ani, a venit la mine în pat. M-a privit cu ochii lui mari și negri, atât de asemănători cu ai mei.
— Mami, de ce ai plâns azi-noapte?
Nu am putut să-i răspund. L-am strâns la piept și am simțit cum inima mi se rupe în două. Pentru el trebuia să fiu puternică. Pentru el trebuia să lupt.

În zilele care au urmat, Vlad a început să vină tot mai târziu acasă. Îi simțeam parfumul străin pe haine, îi vedeam mesajele ascunse pe telefon. Am încercat să vorbesc cu el, să-l fac să se gândească la David, la noi. Dar el era deja departe, cu mintea și cu sufletul.

Mama mea, Elena, a venit într-o seară la noi. A simțit imediat că ceva nu e în regulă.
— Ce s-a întâmplat, fată dragă? De ce ești atât de palidă?
Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Ea m-a luat în brațe și mi-a șoptit:
— Nu-l lăsa să-ți ia totul. Casa asta e a ta. David are nevoie de tine.

Dar Vlad nu voia să plece. Spunea că are drepturi egale asupra apartamentului cumpărat împreună după nuntă. M-a amenințat că mă va da în judecată pentru custodia copilului dacă nu accept să vândem casa și să împărțim banii.

— Nu poți să faci asta! Nu poți să-mi iei copilul! am țipat într-o seară când discuția a degenerat.
— Nu vreau să-ți iau nimic, Ana! Dar nici eu nu pot să plec cu mâna goală! Și nici nu vreau să-l pierd pe David!

Am început să caut un avocat. Am vândut bijuteriile primite de la bunica pentru a plăti onorariul. Noaptea nu mai dormeam deloc; mă uitam la David cum doarme liniștit și mă rugam să nu-i stric copilăria cu certurile noastre.

Într-o zi, când l-am luat pe David de la școală, l-am găsit trist.
— Tati mi-a zis că poate o să locuiesc și la el… Dar eu vreau cu tine, mami!
M-am simțit vinovată că îl punem la mijloc între noi doi adulți egoiști.

Procesul de divorț a fost un coșmar. Vlad a venit cu avocata lui tânără și arogantă, care încerca să mă facă să par instabilă emoțional. Mama venea cu mine la fiecare termen și mă ținea de mână pe holurile reci ale tribunalului.

Într-o zi, după o ședință tensionată, Vlad m-a prins pe hol.
— Ana, hai să nu ne mai chinuim unul pe altul. Gândește-te la David!
— Eu mă gândesc doar la el! Tu te gândești doar la tine!

Am câștigat custodia lui David după luni întregi de stres și umilință. Judecătoarea a decis că apartamentul rămâne al nostru până când copilul va împlini 18 ani, iar Vlad va contribui la întreținere.

Dar liniștea nu s-a instalat imediat. Vlad venea des „să-l vadă pe David”, dar încerca mereu să mă provoace sau să mă facă geloasă cu noua lui iubită, Roxana — o fată cu zece ani mai tânără decât mine.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat trântind ușa, David a venit la mine:
— Mami, tu ești tristă din cauza lui tati?
L-am privit lung și i-am zâmbit forțat.
— Nu, puiule… Sunt doar obosită.

Am început să merg la terapie. Am descoperit că nu sunt singură — alte femei treceau prin aceleași drame ca mine: trădări, procese interminabile pentru casă și copii, nopți nedormite din cauza fricii de viitor.

Încet-încet am început să mă regăsesc. Am redecorat sufrageria cu ajutorul lui David; am pus flori noi pe balcon și am pictat pereții camerei lui în albastru deschis.

Mama venea des la noi și făcea prăjituri cu David. Uneori râdeam toți trei ca înainte de furtună.

Într-o duminică dimineață, David m-a întrebat:
— Mami, tu crezi că o să fim fericiți?
L-am strâns tare în brațe și i-am șoptit:
— Da, puiule… O să fim bine. Pentru că suntem împreună.

Acum privesc în urmă și mă întreb: oare câte femei ca mine își găsesc curajul să lupte pentru ele și pentru copiii lor? Oare cât valorează o casă dacă nu mai e acasă? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?