Cutremurul din sufletul meu: Povestea unei surori uitate

— Nu pot să cred că totul s-a terminat așa, șoptesc, strângând cutia cu fotografii la piept. Miroase a vechi, a praf și a copilărie. Pe fundal, vocea mamei răsună din bucătărie, tăioasă și rece: „Nu mai plânge, Irina, nu ajută la nimic. Piotr nu se mai întoarce.”

Mă uit la poza cu noi doi, eu cu genunchii juliți, el cu zâmbetul acela larg care mă făcea să cred că orice furtună poate fi trecută. Piotr era fratele meu mai mare cu șase ani, dar niciodată nu m-am simțit mică lângă el. El era stânca mea. Când tata țipa, Piotr mă lua de mână și mă ducea în camera lui, unde ascultam muzică la casetofon și visam la o viață mai bună. „Nu te teme, Irina, eu sunt aici”, îmi spunea mereu.

Apoi totul s-a schimbat. Boala lui Piotr a venit ca un trăsnet. Cancer. Cuvântul ăsta a spart liniștea familiei noastre ca un ciob de sticlă. Mama s-a închis în ea, tata a început să bea mai mult. Eu am rămas între ei, încercând să-l țin pe Piotr aproape, să nu-l las să se stingă singur.

În ultimele luni, am stat lângă el cât am putut. L-am ținut de mână când nu mai putea vorbi, i-am citit din cărțile lui preferate, i-am șters fruntea când avea febră. Soția lui, Gabriela, venea rar la spital. Spunea că nu suportă să-l vadă așa. Eu nu aveam luxul ăsta.

Când Piotr s-a dus, lumea mea s-a prăbușit. La înmormântare, Gabriela plângea teatral, iar eu simțeam că mă sufoc. Mama și tata stăteau ca niște umbre pe margine. După slujbă, Gabriela a venit la mine:

— Irina, știu că ți-e greu, dar trebuie să înțelegi că acum totul e pe umerii mei. Casa, banii… Piotr a lăsat totul pe numele meu.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Dar… eu? Noi? Familia?

— Așa a vrut el. Și tu ai cutia aia cu poze…

Am rămas cu cutia de carton și cu un gol imens în suflet. În zilele următoare am încercat să vorbesc cu mama:

— Mamă, nu e corect… Piotr ar fi vrut să fim împreună.

— Lasă, Irina, nu te mai agita. Gabriela are nevoie de sprijin acum.

— Dar noi? Eu?

— Tu ai viața ta. Gândește-te la viitor.

Dar ce viitor? M-am întors în garsoniera mea din Militari și am început să răsfoiesc pozele vechi. În fiecare imagine eram noi doi: la mare, la munte, în curtea bunicilor din Focșani. Zâmbeam larg, fără griji. Acum nu mai aveam nimic din toate astea.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Gabriela: „Te rog să vii să iei lucrurile lui Piotr până la sfârșitul săptămânii.” Am mers cu inima strânsă. M-a întâmpinat rece:

— Uite-le aici. Să nu uiți nimic.

Am strâns câteva haine, niște cărți și jurnalul lui Piotr. Pe drum spre casă am plâns în metrou, fără rușine.

Seara aceea am petrecut-o citind jurnalul lui. Pagini întregi despre copilărie, despre mine, despre fricile lui. „Irina e singura care mă înțelege”, scria într-o zi de toamnă. „Mi-e teamă că dacă nu mai sunt eu, o să rămână singură.”

Avea dreptate. Am rămas singură. Mama și tata s-au retras fiecare în lumea lui de tăcere și reproșuri nespuse. Gabriela s-a ocupat de acte și de casă ca un contabil rece.

Într-o zi am încercat să vorbesc cu ea:

— Gabriela, putem măcar să păstrăm legătura? Să ne vedem din când în când…

— Nu cred că e o idee bună. E prea dureros pentru mine.

Am ieșit pe ușă simțindu-mă invizibilă.

Au trecut luni de atunci. Prietenii m-au întrebat de ce nu lupt pentru moștenire. Dar ce să fac? Să mă judec cu văduva fratelui meu? Să-mi târâi familia prin tribunale?

Într-o seară am visat că Piotr mă lua iar de mână și îmi spunea: „Nu te teme.” M-am trezit plângând.

Acum trăiesc cu amintirile și cu întrebarea dacă familia chiar mai există după ce moare cineva drag sau dacă totul se destramă ca un fir subțire de ață.

Mă uit la poza noastră și mă întreb: Oare chiar nu mai contez pentru nimeni? Sau poate familia e doar o iluzie care dispare când nu mai are cine s-o țină laolaltă?