Generozitatea fiului meu s-a transformat în povară: O vacanță de familie care mi-a frânt inima

— Mamă, nu-ți face griji pentru nimic! Totul e pe mine, vreau doar să te relaxezi, mi-a spus Rareș cu un zâmbet larg, în timp ce împachetam ultimele lucruri pentru vacanța la Sinaia. Îi simțeam entuziasmul în glas și, pentru prima dată după mult timp, m-am lăsat purtată de valul speranței că vom petrece clipe frumoase împreună. După divorțul meu de tatăl lui Rareș, relația noastră a fost mereu tensionată, ca o funie întinsă la maximum între două maluri. Dar acum, cu invitația asta neașteptată, am crezut că poate, doar poate, vom reuși să ne regăsim.

Drumul spre munte a fost plin de râsete și glume. În mașină erau și soția lui Rareș, Ioana, și cei doi copii ai lor, Mara și Vlad. M-am simțit din nou parte dintr-o familie. Am ajuns la pensiunea cochetă pe care Rareș o rezervase și am urcat în cameră cu inima ușoară. Seara, la cină, Rareș a comandat vin scump și deserturi pentru toți. — Mamă, trebuie să te răsfeți! Ai muncit destul o viață întreagă pentru noi.

În a doua zi, Ioana a propus să mergem la Castelul Peleș. M-am bucurat ca un copil. Dar la intrare, Rareș a început să numere banii din portofel și a oftat: — Of, ce scump e totul! Nu mă așteptam să coste atât biletele… Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Lasă, Rareș, pot să-mi plătesc biletul singură, am spus încet. — Nu, mamă! Ți-am zis că e pe mine! Dar tonul lui era deja iritat.

Pe drum spre castel, Mara s-a smiorcăit că vrea înghețată. Ioana s-a uitat la mine: — Elena, nu vrei să-i iei tu una? Am scos portofelul fără să clipesc. Rareș s-a uitat urât la mine: — Ți-am zis că nu trebuie să cheltui nimic!

În seara aceea, la cină, atmosfera era încărcată. Rareș părea obosit și nervos. — Nu știu cum reușești să cheltui atât de puțin când ești singură acasă, mamă. Parcă aici totul costă dublu… Ioana a dat ochii peste cap: — Poate trebuia să mergem la mare, era mai ieftin.

Am simțit cum mă sufoc între a nu fi o povară și a nu-l supăra pe Rareș. În ziua următoare am refuzat desertul la prânz și am zis că nu vreau suveniruri. Mara s-a supărat că nu i-am cumpărat o brățară colorată. Rareș mi-a spus pe un ton tăios: — Dacă tot nu vrei nimic, de ce ai mai venit?

M-am retras în cameră cu ochii în lacrimi. Am auzit-o pe Ioana spunând pe hol: — Ți-am zis că nu era o idee bună s-o aduci. Rareș a răspuns încet: — E mama mea… dar parcă niciodată nu-i bine.

În ultima zi am încercat să fiu cât mai discretă. La micul dejun am stat tăcută, privind pe geam la pădurea de brazi. Vlad s-a apropiat de mine: — Bunico, de ce ești tristă? Am zâmbit forțat: — Nu sunt tristă, puiule.

La plecare, Rareș mi-a întins o bancnotă de 50 de lei: — Să ai pentru drum. Am simțit că mă arde palma când am luat-o. Niciodată nu mi-a dat bani direct în mână, ca unui străin.

În tren spre casă am plâns în tăcere. M-am întrebat unde am greșit ca mamă. Oare generozitatea lui Rareș era doar un mod de a-și demonstra superioritatea? Sau poate eu sunt prea mândră ca să accept ajutor fără să mă simt datoare?

Acum stau singură în apartamentul meu mic din București și mă gândesc: Oare cât valorează dragostea într-o familie? Poate fi cumpărată cu vacanțe sau gesturi mari? Sau rămâne mereu un fir subțire de neînțeles între părinți și copii?

Voi ce credeți? Ați simțit vreodată că generozitatea cuiva ascunde așteptări nespuse sau chiar reproșuri? Cât de greu e să fii mamă când copilul tău devine adult?