Când Fostul Meu Soț A Uitase Că Exist – Acum Mă Caută Să-l Salvez

— Irina, te rog, răspunde! Nu știu la cine să mai apelez… vocea lui Vlad tremura la capătul firului, iar eu priveam telefonul ca și cum ar fi fost o bombă cu ceas. Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul meu din București domnea liniștea apăsătoare a unei vieți pe care mi-o reclădisem singură, după ce el mă lăsase fără nicio explicație.

Îmi amintesc perfect ziua în care Vlad a plecat. Era o dimineață rece de martie, iar eu făceam clătite în bucătăria noastră mică. El s-a ridicat de la masă, și-a tras haina pe umeri și mi-a spus, fără să mă privească: „Irina, cred că merit mai mult. Nu mai pot.” Atât. Fără lacrimi, fără explicații. Am rămas cu tigaia în mână și cu sufletul golit de sens.

Ani la rând am încercat să-mi explic ce s-a întâmplat. Vlad fusese totul pentru mine: primul meu iubit, primul bărbat cu care am visat să-mi întemeiez o familie. Îl cunoscusem la facultate, la Litere, unde el era mereu în centrul atenției, cu glumele lui și zâmbetul acela ștrengăresc. M-a cucerit cu poezii scrise pe șervețele și cu promisiuni că vom cuceri lumea împreună.

După ce s-a angajat la o firmă de publicitate, viața noastră s-a schimbat. Vlad a început să câștige bine, să fie invitat la evenimente, să primească atenție din toate părțile. Eu rămăsesem profesoară de română la un liceu din cartier, cu salariu mic și vise tot mai mici. Seara venea târziu acasă, mirosind a parfumuri scumpe care nu erau ale mele. Îi simțeam distanța ca pe o rană deschisă.

— Irina, nu înțelegi! Eu pot mai mult! Tu nu vrei să ieși din zona ta de confort! îmi spunea adesea, cu voce ridicată.

Am încercat să-l susțin, să fiu acolo pentru el, dar fiecare succes al lui mă făcea să mă simt tot mai mică. Prietenii lui râdeau de meseria mea, iar mama lui îmi spunea mereu că „Vlad are nevoie de o femeie pe măsura lui”.

După divorț, Vlad a dispărut complet din viața mea. L-am văzut doar pe Facebook, în poze din vacanțe exotice cu femei frumoase și zâmbete false. Îmi era rușine să recunosc cât de mult mă durea indiferența lui. Prietena mea cea mai bună, Camelia, încerca să mă consoleze:

— Irina, lasă-l! O să-ți găsești pe cineva care să te aprecieze cu adevărat!

Dar nu era atât de simplu. În fiecare seară adormeam cu gândul la ce aș fi putut face diferit.

Apoi, într-o zi ploioasă de noiembrie, Vlad a reapărut. Mai întâi timid, cu un mesaj scurt: „Ce mai faci?” L-am ignorat. Apoi au urmat telefoane insistente, apeluri pierdute la ore ciudate. Într-un final, am răspuns.

— Irina… am nevoie de ajutorul tău. Firma la care lucram a dat faliment. Am datorii mari… Nu știu la cine să mai apelez.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Omul care mă uitase când îi mergea bine, acum mă căuta disperat.

— Vlad, de ce eu? De ce nu prietenii tăi? Sau noua ta iubită?

A tăcut câteva secunde.

— Nu mai am pe nimeni… Toți au dispărut când au aflat că nu mai am bani. Tu ai fost singura care m-a iubit cu adevărat.

M-am simțit sfâșiată între milă și furie. Îmi aminteam serile în care plângeam singură în patul nostru gol, în timp ce el petrecea prin cluburi.

— Știi ce e ironic? Când aveai totul, ai uitat că exist. Acum vrei să-ți fiu salvatoare?

— Irina… te rog…

Am închis ochii și am inspirat adânc. Mama mea mi-a spus mereu că trebuie să iert, dar oare cât poți ierta fără să te pierzi pe tine?

În zilele următoare m-a sunat obsesiv. Camelia m-a avertizat:

— Ai grijă! Oamenii nu se schimbă peste noapte.

Am decis să-l întâlnesc într-o cafenea mică din centru. Vlad era schimbat: slăbit, cearcăne adânci sub ochi, hainele scumpe păreau acum prea mari pentru trupul lui obosit.

— Irina… nu vreau bani de la tine. Vreau doar să mă ierți și să mă ajuți să-mi găsesc un sens. Am pierdut totul…

L-am privit lung. În ochii lui nu mai era aroganța de altădată, ci doar o tristețe apăsătoare.

— Vlad… eu m-am regăsit fără tine. Am învățat să fiu puternică singură. Nu pot fi din nou colacul tău de salvare.

A lăsat capul în jos și a început să plângă încet.

În acea seară am mers acasă cu sufletul greu, dar împăcată că am spus „nu”. Pentru prima dată după mulți ani m-am pus pe mine pe primul loc.

Acum stau la fereastră și privesc luminile orașului. Mă întreb: oare cât valorează iertarea când cel care ți-a frânt inima revine doar când are nevoie? Cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru cei care ne-au uitat când le era bine?

Ați fi făcut altfel? Poate că uneori curajul adevărat e să spui „nu”.