„Îți dau fiul înapoi, ai grijă de el” – Povestea unei femei care a ales să se salveze

— Nu mai pot, Livia! Nu mai pot! — am urlat în gând, în timp ce mâinile îmi tremurau pe cutia cu bijuterii moștenite de la mama. Era trecut de miezul nopții, iar în camera mică din apartamentul nostru din Drumul Taberei, liniștea era spartă doar de respirația grea a lui Vlad, soțul meu, care dormea dus după încă o ceartă. M-am uitat la el și am simțit un gol imens. Unde dispăruse băiatul blând care mă cucerise cu poezii și promisiuni? În locul lui rămăsese un bărbat rece, mereu nemulțumit, mereu cu ochii pe telefon și cu sufletul departe de mine.

A doua zi dimineață, mi-am făcut curaj. Am sunat-o pe mama: „Mamă, nu mai pot. Mă sufoc aici.” Vocea ei a tremurat: „Livia, vino acasă. Nu te mai chinui.” Dar nu voiam să fug ca o victimă. Voiam să plec demnă, să-mi recuperez viața, să nu mai fiu fata care se ascunde după uși ca să nu audă țipetele soacrei sau ironiile lui Vlad.

Soacra mea, doamna Mariana, era o femeie aprigă. De la început nu m-a vrut. „Fata asta nu-i de tine, Vlad! E prea visătoare, nu știe să țină o casă!” Îmi spunea direct în față sau șoptea la telefon cu rudele. Vlad nu mă apăra niciodată. Din contră, când rămâneam singuri, îmi reproșa că nu sunt suficient de bună pentru familia lui.

Într-o duminică, la masa de prânz, Mariana a aruncat cuvinte grele: „Livia, tu nici măcar ciorba nu știi s-o faci ca lumea! Ce fel de nevastă ești?” Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Vlad a ridicat din umeri și a continuat să mănânce. Atunci am știut că sunt singură.

Trei ani am încercat să fiu pe placul tuturor. Să gătesc ca mama lui Vlad, să zâmbesc când rudele mă priveau de sus, să tac când soțul meu venea acasă mirosind a parfum străin. Am strâns fiecare umilință ca pe niște pietre reci în sufletul meu. Până într-o zi când am simțit că nu mai pot respira.

În seara aceea am făcut bagajele. Am pus în cutia veche toate bijuteriile și actele — tot ce aveam mai de preț. Am scris un bilet: „Îți dau fiul înapoi, doamnă Mariana. Poate dumneavoastră reușiți să-l faceți fericit. Eu am obosit.”

Dimineața devreme, când Vlad s-a trezit și m-a văzut cu valiza la ușă, a râs ironic:
— Unde pleci? La mama? Crezi că te primește după ce ai stat aici ca o slugă?
Am ridicat privirea:
— Da, Vlad. Plec la mama. Și nu mă mai întorc.
Soacra mea a apărut în halat la ușă:
— Ce-i cu circul ăsta?
I-am întins cutia:
— Vă rog să aveți grijă de el. Eu nu mai pot.
A rămas cu gura căscată. Vlad s-a uitat la mine ca la o străină.

Am ieșit pe scara blocului cu inima bătându-mi nebunește. Afară ploua mărunt. Am simțit pentru prima dată după mult timp că respir aer curat.

Acasă la mama am plâns ore întregi. Ea m-a ținut în brațe fără să spună nimic. Seara, tata a venit de la serviciu și m-a privit lung:
— Livia, ai făcut ce trebuia. Nu e rușine să pleci când nu mai poți.

Au urmat luni grele. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „A lăsat-o bărbatul”, „N-a fost în stare să țină o familie”. Prietenele mă evitau — le era teamă că divorțul meu e contagios. Dar eu am început să mă regăsesc.

Mi-am găsit un job la o librărie mică din centru. Printre rafturi cu cărți și miros de cafea proaspătă, am redescoperit cine sunt. Într-o zi, o clientă m-a întrebat:
— Sunteți fericită aici?
Am zâmbit sincer:
— Da. Pentru prima dată după mult timp.

Vlad a încercat să mă caute. Mi-a trimis mesaje pline de reproșuri:
„Ai distrus familia!”
„O să regreți!”
Nu i-am răspuns niciodată.

Într-o seară, Mariana a venit la librărie. M-a privit rece:
— Crezi că ai câștigat ceva?
Am ridicat capul:
— Da. Pe mine însămi.
A plecat fără să spună nimic.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mai simt uneori rușinea și frica — dar acum știu că merit mai mult decât firimituri de iubire și respect.

M-am înscris la facultate la seral și am început să scriu poezii. Mama mă ajută cu chiria; tata mă sună în fiecare dimineață să mă întrebe dacă sunt bine.

Uneori mă întreb dacă oamenii ca mine pot fi vreodată iertați pentru că au ales libertatea în locul compromisului. Oare câte femei trăiesc încă în teroarea unei familii care le vrea doar cuminți și tăcute? Și câte dintre noi avem curajul să spunem: „Ajunge!”?