Între două lumi: Povestea unei mame singure din București

— Nu pot, Victoria! Ți-am spus de atâtea ori, nu mai am putere să stau cu copiii tăi! Am și eu viața mea!

Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mă uitam la ea, cu ochii roșii de nesomn și inima strânsă ca un pumn. Era a treia oară săptămâna asta când o rugam să stea cu cei mici măcar două ore, cât să pot merge la interviul de angajare. Dar ea, ca de obicei, își trăgea șalul pe umeri și se uita la mine cu acea privire rece, de parcă nu eram fiica ei, ci o povară.

— Mamă, te rog… Nu mai am pe nimeni. Nu vreau să-i las singuri acasă. Nu vezi că nu mă descurc?

A oftat adânc și a început să-și strângă geanta. — Ai ales să faci trei copii, Victoria. Eu mi-am crescut copiii, mi-am făcut datoria. Acum e rândul tău.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. De când a murit Mihai, soțul meu, într-un accident stupid pe șantier, viața mea s-a transformat într-o cursă fără sfârșit. Trei copii mici — Ilinca de șapte ani, Radu de cinci și Maria abia împlinise doi ani — și niciun ajutor. Pensia de urmaș abia ne ajunge pentru chirie și mâncare. Prietenele mele s-au evaporat una câte una, fiecare cu problemele ei. Singura mea speranță era mama, dar ea părea mai străină ca oricând.

În seara aceea, după ce i-am culcat pe copii, am stat pe marginea patului și am plâns în pernă. Mă simțeam vinovată că nu pot fi și mamă, și tată, și angajată. Mă simțeam furioasă pe mama că nu mă ajută, dar și rușinată că îi cer atât de mult. În mintea mea se derulau scene din copilărie: cum mă ținea de mână când mergeam la școală, cum îmi făcea ceai când eram bolnavă. Unde dispăruse femeia aceea blândă?

A doua zi dimineață, Ilinca m-a întrebat:
— Mami, tu mai vii la serbarea mea?

Am simțit un nod în gât. Serbarea era la ora 11:00, exact când aveam interviul la supermarket.
— Nu știu încă, puiule… O să încerc.

Ochii ei mari s-au umplut de lacrimi. — Toți copiii vin cu mamele lor…

Am ieșit din casă cu sufletul făcut bucăți. Am lăsat copiii la grădiniță și la școală și am alergat spre interviu. În sala de așteptare erau alte patru femei ca mine: obosite, cu mâinile crăpate și ochii goi. Când mi-a venit rândul, managerul m-a întrebat:
— Aveți cu cine lăsa copiii dacă lucrați în ture?

Am mințit fără să clipesc:
— Da, mama mă ajută.

Am ieșit tremurând din birou. Știam că dacă mă angajez și nu am cu cine lăsa copiii se va afla repede și voi pierde totul. Dar ce altceva puteam face?

Seara, când am ajuns acasă, Ilinca m-a întâmpinat cu un desen: era ea pe scenă și eu în public, zâmbind. M-a strâns tare în brațe.
— Știu că muncești mult pentru noi, mami…

M-am prăbușit pe covor și am plâns împreună.

În zilele următoare am încercat să vorbesc din nou cu mama.
— Mamă, te rog… Nu pot fără tine. Copiii au nevoie de mine și eu trebuie să muncesc.

Ea s-a uitat la mine lung.
— Victoria, eu nu mai sunt tânără. Am muncit o viață întreagă pentru tine și fratele tău. Acum vreau liniște. De ce nu-l rogi pe fratele tău să te ajute?

— Pentru că el are familia lui în Cluj! Tu ești aici…

A dat din umeri și a plecat fără să spună nimic.

Într-o noapte, Maria a făcut febră mare. Am fugit cu ea la spital cu taxiul, lăsându-i pe ceilalți doi singuri acasă. Pe drum mă rugam să nu se întâmple nimic rău. La spital am stat opt ore pe holuri până i-au dat drumul acasă. Când am ajuns dimineața acasă, Ilinca dormea pe canapea cu Radu în brațe.

M-am simțit cea mai rea mamă din lume.

Într-o zi am primit telefon de la supermarket: fusesem acceptată pentru jobul de casieră. Am început să lucrez în ture lungi, uneori până la zece seara. Copiii stăteau singuri după școală sau îi lăsam la vecina de la doi contra cost — bani pe care nu-i aveam mereu.

Într-o seară am găsit-o pe Ilinca plângând:
— Mami, mi-e frică singură…

Am luat-o în brațe și i-am promis că va fi bine. Dar nu știam cum.

Într-o duminică am mers la mama acasă cu copiii după mine. Am găsit-o uitându-se la televizor.
— Mamă… te rog… dacă nu pentru mine, măcar pentru ei…

S-a uitat la nepoți și a oftat.
— Nu știu dacă mai pot… dar o să încerc o zi pe săptămână.

A fost prima rază de speranță după luni întregi de disperare.

Viața noastră nu s-a schimbat peste noapte. Încă alerg între joburi, încă mă lupt cu facturile și cu vinovăția că nu sunt destul pentru copiii mei. Dar am învățat că uneori trebuie să ceri ajutor chiar dacă doare. Și că familia nu e mereu așa cum ne-am dori — dar e tot ce avem.

Mă întreb adesea: câte mame ca mine mai sunt în România? Câte dintre noi tragem de noi până la epuizare doar pentru a ne ține copiii aproape? Oare cât mai putem duce înainte să cedăm? Poate povestea mea îi va face pe unii să privească altfel sacrificiul unei mame.