„Dă jos rochia, nu ți se potrivește!” – Povestea unei nurori între două lumi

— Dă jos rochia, nu ți se potrivește!
Vocea soacrei mele, doamna Maria, a tăiat aerul din sufrageria mică, tapetată cu mileuri și fotografii vechi. Eram în fața oglinzii, încercând să-mi aranjez părul, când am simțit privirea ei rece pe ceafă. Rochia era un cadou de la mama mea, simplă, albastră, dar pentru doamna Maria era prea scurtă, prea strâmtă, prea… nepotrivită pentru o noră adevărată.

— Nu vreau să te faci de râs la biserică, a continuat ea, cu voce joasă, dar tăioasă.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Soțul meu, Mihai, stătea la masa din bucătărie, cu ochii în telefon. Nu a spus nimic. Niciodată nu spunea nimic când mama lui mă critica. Am înghițit în sec și am ieșit din cameră, cu rochia strânsă la piept.

Așa începea fiecare duminică de când ne mutasem la ei, după ce Mihai își pierduse serviciul. Casa lor din Ploiești era mică, dar plină de reguli nescrise: nu vorbești tare, nu râzi prea mult, nu porți haine colorate. Eu eram fata de la țară, venită cu vise mari și cu accent moldovenesc. Ei erau familia respectabilă din oraș, cu vecini care șușoteau la fiecare pas.

În primele luni am încercat să mă adaptez. Îmi ascundeam rujul în fundul genții și îmi prindeam părul în cocuri strânse. Îi găteam doamnei Maria ciorbe după rețetele ei și îi ascultam poveștile despre cum „pe vremea ei” femeile știau să-și țină bărbații acasă. Dar oricât m-aș fi străduit, tot nu eram suficient de bună.

Într-o seară, după o altă ceartă despre cum am spălat greșit vasele, am ieșit pe balcon și am început să plâng. M-am întrebat dacă Mihai chiar mă mai iubește sau dacă doar îi era mai comod să tacă. Când a venit lângă mine, i-am spus printre lacrimi:

— Mihai, nu mai pot. Simt că mă sufoc aici. Mama ta mă urăște.

El a oftat și a dat din umeri:

— E bătrână, așa e ea… O să treacă.

Dar nu trecea. În fiecare zi apărea alt motiv de ceartă: ba că nu am pus destul zahăr în cafea, ba că am uitat să ud florile din sufragerie. Într-o zi am găsit-o răscolind prin lucrurile mele. Când am întrebat-o ce caută, mi-a răspuns sec:

— Vreau să văd dacă ai ceva de ascuns.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. Nu mai eram eu însămi. Eram o umbră care se furișa prin casă, încercând să nu deranjeze pe nimeni.

Într-o duminică, la masa de prânz, discuția a degenerat. Doamna Maria a început să vorbească despre „fetele de la țară” care nu știu să se poarte și care vin în oraș doar ca să prindă un bărbat bun.

— Nu toată lumea are norocul să găsească un băiat ca Mihai! spunea ea cu subînțeles.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am privit spre Mihai, dar el își tăia friptura fără să ridice privirea.

— Poate că ar trebui să mă întorc acasă la ai mei, am spus încet.

Atunci s-a făcut liniște. Doamna Maria m-a privit cu satisfacție ascunsă. Mihai s-a ridicat brusc de la masă:

— Nu începe iar cu prostiile astea!

Am fugit în camera noastră și m-am prăbușit pe pat. În acea noapte am visat că alerg printr-un câmp plin de flori albastre, dar picioarele mi se afundau în noroi la fiecare pas.

A doua zi am primit un telefon de la mama:

— Ce faci, fata mea? Te aud tristă…

Nu am putut să-i spun adevărul. Nu voiam să o îngrijorez. Dar vocea ei caldă m-a făcut să-mi dau seama cât de mult îmi lipsea acasă.

În următoarele săptămâni am început să evit mesele în familie. Mâncam singură în bucătărie sau ieșeam la plimbare prin parc. Doamna Maria comenta mereu:

— Nu e frumos să-ți lași bărbatul singur la masă!

Într-o zi, când Mihai s-a întors acasă mai devreme decât de obicei, m-a găsit plângând pe hol.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai sunt eu! Simt că mă pierd…

Pentru prima dată l-am văzut furios:

— Dacă nu-ți convine aici, du-te! Eu nu pot să aleg între tine și mama!

Atunci am știut că trebuie să fac ceva pentru mine. Am sunat-o pe mama și i-am spus totul. A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat acasă la părinți.

Au trecut două luni până când Mihai a venit după mine. Era palid și obosit.

— Îmi pare rău… Am fost laș. Dar fără tine casa aia e pustie.

I-am spus că nu mă întorc decât dacă avem casa noastră și dacă el e dispus să mă apere atunci când va fi nevoie.

A acceptat. Ne-am mutat într-o garsonieră micuță și am început să reconstruim totul de la zero. Relația cu soacra mea a rămas rece, dar acum știu cine sunt și ce merit.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc încă în umbra unor reguli vechi și a unor prejudecăți? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să nu supărăm pe alții? Voi ce ați fi făcut în locul meu?