„Dacă ai avea un pic de conștiință, ai spăla și tu vasele măcar o dată!”: Povestea unei mame care a refuzat să fie invizibilă

— Dacă ai avea un pic de conștiință, ai spăla și tu vasele măcar o dată! am izbucnit, tremurând de furie și neputință, în timp ce privirea norei mele, Alina, se înfigea rece în ochii mei. Mihai, fiul meu, s-a ridicat brusc de la masă, trântind scaunul. — Mamă, nu mai începe iar! Nu vezi că ne strici familia? Mereu găsești ceva de comentat!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Într-o clipă, m-am întors în timp, la acea zi ploioasă de noiembrie când soțul meu, Radu, a plecat fără să privească înapoi. Aveam doar 23 de ani și un copil de trei ani în brațe. Radu nu suporta responsabilitatea. Îi plăcea să iasă cu prietenii, să cheltuie banii pe haine scumpe și pe vreo „prietena” nouă. Eu eram doar cea care gătea, spăla și plângea noaptea în pernă. Când a plecat, mi-a spus sec: „Nu pot să trăiesc pentru alții.”

Am rămas singură cu Mihai. Am lucrat la două joburi – dimineața la brutărie, noaptea la curățenie într-un bloc de birouri. Îmi amintesc cum îl luam pe Mihai de la grădiniță cu ochii roșii de oboseală și îi promiteam că într-o zi va fi mai bine. Nu aveam bani de jucării sau excursii. Îi coseam hainele rupte și îi citeam povești la lumina unei veioze vechi. Când Mihai a făcut varicelă și am lipsit trei zile de la muncă, am fost dată afară. Am plâns în baie ca să nu mă vadă copilul.

Anii au trecut greu. Mihai a crescut, a intrat la facultate cu bursă – eram atât de mândră! Am făcut tot ce am putut să nu-i lipsească nimic. Când a cunoscut-o pe Alina, am sperat că va găsi fericirea pe care eu nu am avut-o. Dar Alina era altfel decât mi-am imaginat: mereu nemulțumită, mereu cu telefonul în mână, mereu așteptând ca Mihai să facă totul. Nu lucra, spunea că „nu se regăsește” nicăieri. Eu găteam pentru toți, făceam curat după ei și aveam grijă de nepoțica mea, Ilinca.

Într-o zi, după ce am spălat un munte de vase și am strâns jucăriile împrăștiate prin toată casa, am auzit-o pe Alina râzând la telefon: — Da, mama, ce să fac? Stau aici ca la hotel… Noroc cu soacra că-i place să fie servitoare!

M-am simțit umilită. Am încercat să vorbesc cu Mihai: — Mamă, nu vezi că nu mă respectă? Eu nu sunt menajera voastră!
— Mamă, exagerezi! Alina e obosită cu copilul… Las-o în pace!

În seara aceea am plâns iar în pernă. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Poate că l-am sufocat pe Mihai cu grija mea? Poate că i-am arătat prea mult cât de greu mi-a fost? Dar cum să nu-i spun? Cum să nu-i arăt că tot ce am făcut a fost pentru el?

Apoi a venit ziua aceea fatidică. Era duminică și toți erau acasă. Eu pregătisem masa – ciorbă de perișoare, friptură și prăjitură cu mere. După masă, Alina s-a ridicat fără un cuvânt și s-a dus în dormitor să se uite la seriale pe laptop. Mihai s-a apucat să se joace pe calculator. Ilinca s-a jucat cu plastilina pe covorul curat. Eu am rămas singură în bucătărie cu vasele murdare până la coate.

Atunci am izbucnit: — Dacă ai avea un pic de conștiință, ai spăla și tu vasele măcar o dată!
Alina a ieșit din cameră și mi-a spus pe un ton tăios: — Dacă nu-ți convine, poți să pleci! Nu te ține nimeni aici!
Mihai a venit imediat: — Mamă, te rog să nu mai faci scandal! Ne strici familia!

Am simțit că mi se rupe sufletul. Eu? Eu stric familia? Eu care am ținut-o pe umeri atâția ani? M-am dus în camera mea și am stat acolo ore întregi. M-am gândit la toate sacrificiile mele – la nopțile nedormite, la zilele fără mâncare ca să-i pot cumpăra lui Mihai un caiet nou sau o pereche de pantofi decenți.

A doua zi dimineață mi-am făcut bagajele. Am lăsat un bilet: „Vreau doar să fiți fericiți. Poate fără mine veți reuși.” Am plecat la sora mea din Ploiești. Trei zile nu m-a sunat nimeni. A patra zi m-a sunat Mihai:
— Mamă… unde ești? Ilinca te caută… Alina zice că nu mai are cine să facă mâncare…
— Mihai, eu sunt mama ta, nu menajera voastră! Vreau respect! Vreau să fiu văzută!
— Mamă… poate ai dreptate… Hai acasă… O să vorbim toți trei.

M-am întors acasă cu inima strânsă. Am stat toți trei la masă și am vorbit ore întregi. Le-am spus cât m-a durut indiferența lor. Le-am povestit despre frica mea de singurătate și despre cât de mult îmi doresc ca familia noastră să fie unită – dar nu pe spinarea mea.

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba cu adevărat. Dar știu că merit respect și iubire – nu doar obligații.

Mă întreb uneori: oare câte mame ca mine trăiesc aceleași umilințe? Câte dintre noi ajungem invizibile pentru copiii noștri după ce le-am dat totul? Ce credeți – e vina noastră că ne pierdem vocea sau vina lor că uită cine suntem?