Zece ani de tăcere: Când greșelile nu se uită

— Nu pot să cred că tu ești, Ivona! vocea lui Eduard a tăiat aerul ca un cuțit, chiar în mijlocul pieței aglomerate din Pitești. M-am întors brusc, cu inima bătându-mi nebunește în piept, și pentru o clipă am vrut să fug. Dar nu mai aveam douăzeci de ani. Nu mai eram fata care fugea de adevăr.

— Eduard… am șoptit, aproape fără glas. Zece ani. Zece ani de când nu ne mai văzuserăm. Zece ani de când am ales să cred minciunile altora în loc să-i ascult inima.

— Ce faci aici? a întrebat el, privindu-mă cu ochii aceia albaștri care mă făceau odinioară să uit de lume. Avea riduri noi la colțul ochilor și o tristețe pe care nu i-o știam.

— Am venit să-mi văd mama. E bolnavă… am răspuns, încercând să par calmă. Dar mâinile îmi tremurau.

Eduard a tăcut o clipă, apoi a oftat adânc.

— Știi, m-am gândit de atâtea ori cum ar fi fost dacă n-ai fi plecat atunci…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să vorbim despre trecut. Dar știam că nu pot fugi la nesfârșit.

— Și eu m-am gândit… am spus încet. Dar nu pot da timpul înapoi.

A zâmbit amar.

— Nu, dar poți măcar să spui adevărul. De ce ai plecat, Ivona? De ce ai crezut că te-am trădat?

Mi-am mușcat buza. Adevărul era că nu-l crezusem niciodată cu adevărat vinovat. Dar mama mea, Ana, mereu suspicioasă, mi-a spus că l-a văzut cu altă femeie. Prietena mea cea mai bună, Mirela, mi-a șoptit la ureche că Eduard nu e omul care pare. Și eu, slabă și nesigură pe mine, am ales să cred zvonurile.

— Am fost proastă… am spus cu voce joasă. Am ascultat ce mi-au spus alții. N-am avut curajul să te întreb direct.

Eduard a râs scurt, fără bucurie.

— Știi cine era femeia aceea? Era sora mea, venită din Italia după ani de zile. Dar tu n-ai vrut să afli adevărul.

M-am simțit mică, rușinată. Am vrut să-i spun că regret, dar cuvintele nu ieșeau.

— După ce ai plecat, totul s-a schimbat pentru mine, Ivona. Tata s-a îmbolnăvit, mama a murit la scurt timp… Am rămas singur cu sora mea și cu amintirea ta.

Lacrimile mi-au umplut ochii. Nici eu n-o duceam mai bine. După ce am rupt totul cu Eduard, m-am mutat la București. Am încercat să-mi fac o viață nouă, dar niciun bărbat nu m-a făcut să simt ce simțeam cu el. M-am refugiat în muncă, în prietenii superficiale și în vizite rare acasă.

Mama îmi repeta mereu: „Ai făcut bine că ai plecat! Eduard nu era pentru tine.” Dar eu știam că nu era adevărat. Și totuși, n-am avut curajul să mă întorc sau să-l caut.

— Îmi pare rău… am spus printre lacrimi. Atât de rău…

Eduard s-a uitat la mine lung.

— Știi ce doare cel mai tare? Că n-ai avut încredere în mine. Că ai preferat să asculți pe alții decât pe omul pe care ziceai că-l iubești.

Am dat din cap încet.

— Știu… Și eu mă pedepsesc pentru asta în fiecare zi.

A urmat o tăcere grea între noi. Oamenii treceau grăbiți pe lângă noi, dar pentru mine timpul se oprise acolo, în piața aceea mică din orașul copilăriei mele.

— Ce vrei acum? m-a întrebat el brusc.

M-am uitat la el speriată.

— Nu știu… Poate doar să mă ierți. Sau măcar să mă asculți.

Eduard a oftat din nou și a privit spre cerul plumburiu de toamnă.

— Iertarea nu vine ușor, Ivona. Dar poate că merităm amândoi să încercăm să ne iertăm pe noi înșine înainte de toate.

Am zâmbit trist. Avea dreptate. Poate că nu era vorba doar despre noi doi, ci despre toți cei care pierduseră ceva din cauza fricii sau a neîncrederii.

Ne-am despărțit atunci fără promisiuni sau speranțe false. Dar pentru prima dată după zece ani am simțit că pot respira din nou.

În acea seară, stând lângă patul mamei mele bolnave, am privit-o altfel. Am văzut-o ca pe o femeie speriată de singurătate și de viitorul fiicei ei. Nu mai eram furioasă pe ea; eram doar tristă că nu fusesem mai puternică atunci când conta cel mai mult.

A doua zi dimineață am primit un mesaj scurt de la Eduard: „Poate într-o zi vom putea vorbi din nou.”

Am zâmbit printre lacrimi și mi-am promis că data viitoare voi avea curajul să spun adevărul până la capăt.

Mă întreb acum: câți dintre noi au pierdut oameni dragi doar pentru că n-au avut curajul să asculte cu inima? Oare putem vreodată repara ce-am stricat sau trebuie doar să învățăm să trăim cu rănile noastre?