Fuga din viața mea: Povestea unei mame care a avut curajul să spună „Ajunge!”

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am urlat în gând, în timp ce mâinile îmi tremurau deasupra foii albe. Pixul aluneca greu, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost o trădare. „Vlad, sunt la Cluj. Copiii sunt la mama ta. Te rog, iartă-mă și încearcă să înțelegi!” Am lăsat biletul pe masa din bucătărie, lângă cana lui preferată de cafea. Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi, cu inima bubuindu-mi în piept ca un ciocan.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum viața vă strivește încet, zi după zi. Eu am simțit-o. Ani la rând am fost „soția lui Vlad”, „mama lui Daria și a lui Radu”, femeia care gătește, spală, face teme cu copiii, merge la serviciu și zâmbește politicos la mesele de familie. Dar când mă uitam în oglindă, nu mai vedeam nimic din Ana care eram odinioară. Doar o umbră obosită, cu cearcăne adânci și ochi goi.

În dimineața aceea, după ce Vlad a plecat la serviciu și copiii la școală, am simțit că nu mai pot respira. M-am prăbușit pe podeaua rece din bucătărie și am plâns ca un copil. Nu era prima dată când mă simțeam așa, dar era prima dată când nu am mai vrut să mă ridic. M-am gândit la toate momentele în care am renunțat la mine pentru ceilalți: când am refuzat jobul acela bun ca să pot sta acasă cu copiii mici, când am acceptat să ne mutăm lângă părinții lui Vlad pentru că „așa e mai bine pentru toți”, când am tăcut de fiecare dată când Vlad ridica tonul sau mă făcea să mă simt mică.

Am împachetat câteva haine într-o geantă veche și am plecat spre gară. Pe drum, mi-am sunat mama. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc din nou în plâns.

— Ana, ce s-a întâmplat? Ești bine?

— Nu mai pot, mamă… Nu mai pot! Simt că mă sufoc aici! Vreau să fiu singură, să mă regăsesc…

— Vino la mine. Oricând ai nevoie.

Dar nu m-am dus la ea. Am urcat în trenul spre Cluj, orașul unde am fost studentă și unde am simțit ultima dată că trăiesc cu adevărat. Pe drum, mi-am amintit de serile lungi în care râdeam cu prietenele mele la o terasă din centru, de băiatul acela cu ochi verzi care mi-a scris primul poem de dragoste, de Ana care visa să devină scriitoare.

Ajunsă în Cluj, m-am cazat la o pensiune micuță din Mănăștur. Am dormit douăsprezece ore fără întrerupere. Când m-am trezit, telefonul era plin de mesaje și apeluri ratate: Vlad, mama lui Vlad, chiar și Daria îmi scrisese „Mami, unde ești? Ne e dor de tine.”

Am început să tremur. Ce fel de mamă eram eu? Cum puteam să-mi las copiii așa? Dar apoi mi-am amintit de toate momentele în care am simțit că nu mai pot fi prezentă pentru ei tocmai pentru că eram prea obosită, prea frustrată, prea goală pe dinăuntru.

A doua zi, Vlad a venit la Cluj. M-a găsit într-o cafenea din centru.

— Ana, ce faci? Cum poți să ne faci asta? Copiii plâng după tine! Mama e disperată! — vocea lui era încărcată de furie și teamă.

— Vlad… nu mai pot trăi așa. Nu mai știu cine sunt. Am nevoie de timp pentru mine. Nu vreau să fug pentru totdeauna… dar nici nu pot continua așa.

— Ești egoistă! Toate femeile trec prin asta! Ce crezi că eu nu sunt obosit? Dar nu fug!

— Poate ar trebui să fugi și tu uneori… — i-am răspuns încet.

A plecat trântind ușa. Seara m-a sunat mama lui Vlad:

— Ana, gândește-te la copii! Ce exemplu le dai? O mamă nu abandonează niciodată!

Am plâns toată noaptea. M-am simțit vinovată, rușinată, dar și ușurată. Pentru prima dată după mulți ani aveam timp să mă gândesc la mine. Am început să scriu din nou, pagini întregi despre viața mea, despre fricile mele, despre dorințele pe care le îngropasem adânc.

După o săptămână, Daria mi-a trimis o poză cu ea desenând o inimioară și sub ea scria „Te iubesc, mami”. Atunci am știut că trebuie să mă întorc acasă. Dar nu ca aceeași Ana care plecase.

M-am întors într-o duminică dimineață. Vlad nu era acasă. Copiii au alergat spre mine și m-au strâns tare în brațe.

— Mami, nu mai pleca niciodată! — a șoptit Radu.

— Nu voi mai pleca… dar trebuie să schimbăm ceva.

Când Vlad s-a întors acasă, am avut cea mai grea discuție din viața noastră. I-am spus tot ce simt: că nu mai pot fi doar soție și mamă; că vreau să lucrez din nou; că vreau timp pentru mine; că vreau respect și sprijin.

La început a fost furios. Apoi a început să plângă. Pentru prima dată după mulți ani ne-am privit cu adevărat în ochi.

Nu știu dacă vom reuși să ne salvăm căsnicia sau dacă vom merge pe drumuri separate. Dar știu că nu mai pot trăi mințindu-mă pe mine însămi.

Oare câte femei trăiesc așa, tăcute și obosite? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!” înainte să fie prea târziu?