După treizeci de ani de căsnicie, am rămas singură – dar adevărata trădare a venit din partea fiilor mei

— Nu pot să cred că faci asta, Radu! Am urlat cu vocea spartă, în timp ce el își strângea hainele în valiză, evitându-mi privirea. Era o seară de februarie, frigul pătrundea prin geamurile vechi ale apartamentului nostru din București, dar ceea ce mă îngheța cu adevărat era indiferența din ochii lui.

— Nu mai merge, Maria. Am nevoie de altceva. De cineva care să mă înțeleagă, să mă facă să mă simt viu din nou. Nu e vina ta, pur și simplu… s-a terminat.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Treizeci de ani de căsnicie, douăzeci și șapte de Crăciunuri împreună, două vieți crescute la pieptul meu. Și totul se termina acum, cu o valiză și o femeie pe care nici nu o cunoșteam.

— Și băieții? Ce le spui lui Vlad și Cătălin?

— Sunt mari, vor înțelege. O să le explic eu.

Nu am dormit deloc în noaptea aceea. Am stat pe marginea patului gol, cu mâinile strânse la piept, încercând să-mi amintesc când s-a rupt totul. Poate când am început să vorbim doar despre facturi și problemele de la serviciu. Poate când am uitat să ne mai privim cu adevărat.

A doua zi dimineață, am făcut cafeaua pentru doi din obișnuință. Am plâns când am văzut ceașca lui neatinsă. Am sunat-o pe sora mea, Irina.

— Maria, trebuie să fii tare. Nu ești prima femeie părăsită pentru una mai tânără. Dar tu ai băieții tăi! Ei sunt totul pentru tine.

Așa credeam și eu. Dar nu știam ce avea să urmeze.

Câteva zile mai târziu, Vlad a venit la mine. Avea 28 de ani, lucra ca inginer IT și era mereu grăbit.

— Mamă, tata mi-a spus că vrea să divorțeze. Știu că e greu pentru tine, dar… poate e mai bine așa. Nu vreau să văd certuri sau reproșuri.

— Vlad, tu chiar crezi că eu sunt de vină? Că eu am stricat totul?

— Nu zic asta, dar… tata pare fericit acum. Și tu ai dreptul să fii fericită. Poate ar trebui să mergi mai des la teatru sau să-ți găsești un hobby.

Am simțit cum mă sufoc. Pentru el era atât de simplu: tata e fericit, mama trebuie să-și găsească altceva de făcut.

Cătălin a venit după câteva zile. El era mai sensibil, mereu aproape de mine când era mic.

— Mamă… nu vreau să te rănesc, dar tata mi-a spus că tu nu l-ai mai susținut în ultimii ani. Că te-ai schimbat.

— Toți ne schimbăm, Cătălin! Dar nu l-am trădat niciodată! Eu am fost aici pentru voi toți!

— Știu… dar poate ar trebui să-l lași să-și trăiască viața. Să nu-l urâm pentru asta.

M-am prăbușit pe canapea după ce a plecat. M-am simțit trădată nu doar de Radu, ci și de propriii mei copii. Cum puteau ei să fie atât de reci? Să nu vadă cât sufăr?

Zilele au trecut greu. Prietenele mă sunau să mă întrebe dacă sunt bine. Mama mea mă certa la telefon:

— Ți-am spus mereu să nu te lași pe tine pentru familie! Acum vezi unde ai ajuns?

Nu aveam chef de nimeni. Mergeam la serviciu ca un robot, veneam acasă și mă uitam la pereții goi. Într-o zi, l-am văzut pe Radu cu noua lui iubită în parc. Era cu vreo douăzeci de ani mai tânără decât mine, râdea zgomotos și îl ținea de mână ca o adolescentă.

Am simțit o furie oarbă. Cum putea el să fie atât de fericit? Cum putea să uite tot ce am construit împreună?

Într-o seară, Vlad m-a sunat:

— Mamă, te rog să nu-l mai suni pe tata atât de des. Îl stresezi și pe el, și pe noi.

— Deci acum eu sunt problema? Eu sunt cea care vă deranjează?

— Nu e vorba despre asta… doar că trebuie să mergem mai departe.

Am închis telefonul și am plâns până dimineața.

Într-o duminică, am încercat să-i adun pe toți la masă, ca pe vremuri. Vlad a venit cu iubita lui, Cătălin a stat doar o oră și apoi a plecat la fotbal cu prietenii lui. Nimeni nu a pomenit nimic despre divorț sau despre ce simțeam eu.

M-am simțit invizibilă în propria mea casă.

Au trecut luni până când am avut curajul să mă uit în oglindă și să văd cine am devenit: o femeie tristă, cu ochii umflați de plâns și sufletul golit de sens.

Într-o zi, Irina m-a luat de mână și m-a dus la un atelier de pictură.

— Hai să faci ceva pentru tine! Să vezi că poți fi altfel decât soția lui Radu sau mama băieților tăi.

La început am râs amar. Dar apoi pensula mi-a alunecat pe pânză și am simțit pentru prima dată după mult timp că respir din nou.

Am început să ies mai des cu Irina și cu câteva colege de la serviciu. Am mers la teatru, la film, chiar și la munte într-un weekend. Încet-încet, am început să-mi recuperez viața.

Dar rana din suflet nu s-a vindecat complet niciodată. De fiecare dată când băieții veneau la mine doar ca să-mi spună ce bine se înțeleg cu noua parteneră a tatălui lor sau cât de relaxat e el acum, simțeam că mă sfâșie ceva pe dinăuntru.

Într-o seară târzie, după ce am stins lumina și m-am așezat în patul rece, m-am întrebat:
Oare cât valorează sacrificiul unei mame dacă propriii ei copii uită cine i-a crescut? Și câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste fără ca cineva să le audă durerea?