O palmă în cafenea: când mama mea a fost umilită și eu nu am fost acolo

— Nu te mai întorci niciodată acasă la timp, Radu! Ai uitat cine sunt eu pentru tine? Glasul mamei răsuna slab, dar încăpățânat, în receptorul telefonului. Era trecut de ora zece seara, iar ploaia bătea în geamurile garsonierei mele din Drumul Taberei. Am oftat adânc, încercând să-mi stăpânesc iritarea. Eram obosit după tura de la unitatea militară și visam doar la liniște.

— Mamă, știi că nu pot veni mereu. Am serviciu, am și eu viața mea…

— Viața ta… Dar eu? Eu cu cine mai vorbesc? Cine mă mai apără?

Nu i-am răspuns atunci. Am închis ochii și am lăsat receptorul să atârne câteva secunde, ascultând doar respirația ei grea. Nu știam că acea noapte avea să schimbe totul.

A doua zi dimineață, telefonul a sunat din nou. De data asta era vecina de la etajul trei, tanti Lenuța, cu vocea tremurândă:

— Radu, vino repede! Mama ta… au adus-o acasă de la spital. A leșinat aseară la cafenea. Cineva a lovit-o.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am alergat pe scări, cu inima bubuind în piept, încercând să-mi imaginez ce s-a întâmplat. Când am intrat în apartamentul nostru vechi din cartierul Titan, am găsit-o pe mama întinsă pe canapea, cu un bandaj alb pe obrazul stâng și ochii roșii de plâns.

— Mamă… ce s-a întâmplat?

Ea a oftat și a început să povestească printre sughițuri:

— M-am dus la cafenea să iau o cafea și să schimb două vorbe cu doamna Florica. Erau niște bărbați tineri la masă, râdeau tare și făceau glume proaste. Le-am spus să vorbească mai încet… Unul dintre ei s-a ridicat și m-a făcut „bătrână nebună”. Când am vrut să plec, m-a împins și m-a lovit peste față.

Am simțit cum mi se umple sufletul de furie și rușine. Cum să i se întâmple așa ceva mamei mele? Cum să nu fi fost acolo?

— Ai chemat poliția?

— Da, dar au venit târziu. Nimeni nu a vrut să depună mărturie. Toți s-au făcut că nu văd nimic.

Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii, simțind că mă sufoc. M-am gândit la copilăria mea: mama mereu puternică, mereu gata să mă apere de orice nedreptate. Acum era ea cea care avea nevoie de mine și eu nu fusesem acolo.

În zilele următoare am încercat să aflu cine erau agresorii. Am mers la cafenea, am întrebat barmanul, pe doamna Florica, pe vecinii care stau la taclale în fața blocului.

— Lasă, Radule, nu te pune cu ăia! Sunt niște golani din cartier, nimeni nu le face nimic — mi-a spus barmanul cu voce joasă.

— Dar mama mea putea să moară! Nu se poate să rămână așa!

— Aici nu-i ca la televizor, băiete. Dacă vrei liniște pentru mama ta, mai bine uită.

Am simțit cum mi se strânge inima de neputință. În fiecare seară o găseam pe mama privind pe geam, tăcută, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai.

— Nu mai ies din casă, Radule. Mi-e frică… Dacă mă mai întâlnesc cu ei?

Odată era femeia care mergea singură la piață, care râdea cu vecinele pe bancă. Acum era o umbră a ei însăși.

Am încercat să vorbesc cu poliția. Mi-au spus că fără martori nu pot face nimic.

— Îmi pare rău, domnule Cernat. Știți cum e… dacă nimeni nu depune plângere sau nu recunoaște agresorii…

M-am întors acasă cu pumnii strânși și lacrimi în ochi. Seara aceea am petrecut-o lângă patul mamei, ascultându-i respirația grea și gândindu-mă la toți anii în care ea a fost stâlpul meu.

Au trecut săptămâni. Mama nu a mai ieșit din casă decât cu mine sau cu tanti Lenuța. Prietenele ei au început să o viziteze tot mai rar — parcă le era teamă să nu pățească și ele ceva.

Într-o seară am găsit-o plângând în baie.

— Nu mai sunt bună de nimic… De ce mi se întâmplă mie asta?

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit cât de fragilă devenise.

— Mamă, nu e vina ta! Eu trebuia să fiu acolo…

Dar știam că nu pot da timpul înapoi.

Într-o zi am primit un telefon de la poliție: unul dintre agresori fusese prins pentru altă faptă. M-au chemat să dau declarații din nou. Am mers cu speranță, dar totul s-a terminat rapid: fără martori direcți, cazul mamei mele a rămas nerezolvat.

De atunci mă bântuie aceeași întrebare: ce rost are dreptatea într-o lume în care oamenii se tem să vorbească? Cum pot eu să-mi apăr familia când sistemul pare surd la suferința celor slabi?

Uneori mă uit la mama mea și mă întreb: oare câți bătrâni trăiesc aceeași frică? Câți copii ca mine simt aceeași vinovăție? Poate că povestea noastră îi va face pe alții să vorbească — sau măcar să nu uite că indiferența doare mai tare decât orice palmă.