Ultimatumul: Între Visul de Familie și Casa Bunicii

— Nu mai pot, mamă! Ori faci cum spun eu, ori plecați din casa asta!
Vocea mamei răsuna în sufrageria veche, cu tapetul scorojit și mirosul de cozonac ce părea să nu dispară niciodată. Stăteam în picioare, cu mâinile strânse la piept, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Soțul meu, Radu, mă ținea de mână, dar palma lui era rece și tremura ușor. Bunica, bătrână și micuță, privea neputincioasă din fotoliul ei, cu ochii umeziți de lacrimi.

— Mamă, te rog… Nu putem să facem asta. E visul nostru să avem copii mulți. De ce vrei să ne oprești? am spus eu, cu vocea abia șoptită.

Mama a oftat adânc și a bătut din picior:

— Nu e vorba doar despre voi! Casa asta e a mamei mele, dar eu am grijă de ea de ani de zile! Nu pot să accept să văd cum se umple de copii, de gălăgie și haos. Eu am crescut singură, am muncit pe brânci ca să vă țin pe tine și pe fratele tău. Nu vreau să trec din nou prin asta!

Radu a încercat să intervină:

— Doamnă Maria, noi nu vrem decât să economisim puțin până ne punem pe picioare. Nu vrem să vă deranjăm…

Mama l-a întrerupt brusc:

— Nu e vorba de bani! E vorba că nu vreau să văd istoria repetându-se. Tu, Ana, ai uitat cum era când tata v-a lăsat? Cum plângeai după el? Eu nu mai pot suporta încă o familie destrămată sub acoperișul ăsta!

M-am prăbușit pe canapea, simțind cum tot aerul din cameră devine greu ca plumbul. Bunica a întins mâna spre mine:

— Ana, draga mea, nu lăsa supărările să vă despartă. Casa asta e mare… e pentru toți.

Dar mama s-a ridicat în picioare, cu ochii scânteind:

— Dacă nu sunteți de acord cu regulile mele — maximum un copil cât stați aici — atunci vă rog să vă căutați alt loc!

Am simțit cum visul meu de a avea o familie mare se destramă ca o pânză subțire. Radu m-a tras ușor spre el și mi-a șoptit la ureche:

— O să găsim o soluție. Nu renunțăm la noi.

Dar știam că nu era atât de simplu. Salariile noastre abia ne ajungeau pentru chirie într-o garsonieră la marginea orașului. Aici, în casa bunicii, aveam căldură, mâncare caldă și un pic de liniște — sau cel puțin așa credeam până acum.

În zilele următoare, atmosfera a devenit apăsătoare. Mama ne privea cu suspiciune la fiecare pas. Orice râs al nostru sau orice discuție despre viitor era întâmpinată cu tăceri lungi sau priviri tăioase.

Într-o seară, după ce bunica s-a retras devreme în camera ei, am rămas singuri în bucătărie cu mama. Am încercat din nou să discutăm.

— Mamă, știu că ai suferit mult. Dar eu nu sunt tata. Radu nu e tata. Noi vrem doar să fim fericiți aici, împreună cu tine și bunica.

Mama a început să plângă în hohote:

— Nu înțelegi! Mi-e frică… Mi-e frică să nu vă văd suferind ca mine. Să nu văd cum copiii voștri cresc fără tată sau fără mamă…

M-am apropiat și am îmbrățișat-o strâns:

— Dar dacă nu riscăm nimic, nu trăim cu adevărat. Poate că tocmai aici, sub acoperișul ăsta plin de amintiri grele, putem construi ceva frumos.

Radu s-a ridicat și el:

— Vrem să vă implicăm pe toți în viața noastră. Să fim o familie adevărată.

Mama s-a desprins din îmbrățișare și ne-a privit lung:

— Mai gândiți-vă. Dar dacă decideți altfel… știți ce aveți de făcut.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin camera copilăriei mele, atingând pozele vechi de pe pereți: eu și fratele meu la colindat, mama tânără cu ochii obosiți dar zâmbet larg, tata dispărut demult din viața noastră. Am simțit un val de furie — de ce trebuie trecutul să ne urmărească mereu? De ce nu putem rupe lanțul?

A doua zi dimineață, Radu a venit la mine cu o idee:

— Hai să vorbim cu bunica. Poate ea poate convinge pe mama ta.

Am găsit-o pe bunica în grădină, udând florile cu mișcări lente.

— Bunico… tu ce crezi? E corect ce ne cere mama?

Bunica a zâmbit trist:

— Fiecare are rănile lui. Dar casa asta e făcută pentru râsete de copii și miros de pâine caldă. Eu vreau să vă aud alergând pe holuri… Dar trebuie să găsiți pacea între voi.

În acea seară am organizat o masă în familie. Am gătit împreună — eu sarmale, Radu salată boeuf, bunica prăjituri cu mere. Mama a venit tăcută la masă.

Am ridicat un pahar:

— Pentru trecutul care ne-a adus aici și pentru viitorul pe care îl putem construi împreună.

Mama a oftat și a spus încet:

— Poate că merităm o nouă șansă… Dar vă rog să mă ajutați să-mi vindec fricile.

Ne-am îmbrățișat toți patru. Știam că drumul va fi greu — dar pentru prima dată simțeam că nu mai suntem singuri.

Acum mă întreb: câte familii din România trăiesc sub același acoperiș cu umbrele trecutului? Cât curaj ne trebuie ca să rupem lanțurile vechilor răni și să ne permitem să visăm din nou?