Când Legăturile de Familie Strâng Prea Tare: Povestea Mea Printre Lacrimi și Speranță

— Larisa, nu așa se face ciorba de perișoare! Ai pus prea multă sare!
Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Mariana, răsună în bucătăria mică din apartamentul lor de la etajul patru. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn, iar Vlad, soțul meu, stă la masă cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude. Sunt însărcinată în șapte luni și simt cum fiecare reproș mă apasă ca o piatră pe piept.

— Las-o, mamă, poate așa îi place ei, încercă Vlad timid.

— Nu, Vlad! Dacă tot stăm toți aici, măcar să mâncăm ca lumea! răspunde Mariana, privindu-mă cu ochii ei mici și critici.

Am ajuns să locuim cu părinții lui Vlad după ce am pierdut apartamentul nostru din cauza unui credit pe care nu l-am mai putut plăti. Era pandemie, eu rămăsesem fără serviciu, iar Vlad lucra de acasă pentru un salariu mic. La început am crezut că va fi temporar. Dar lunile au trecut și fiecare zi a devenit o luptă pentru spațiu, liniște și respect.

În fiecare dimineață, Mariana intra peste noi în cameră fără să bată la ușă. Îmi comenta hainele, felul în care îmi aranjam părul sau ceaiul pe care îl beam pentru grețuri. „Pe vremea mea nu ne văitam atâta la sarcină”, spunea mereu. Mă simțeam ca o adolescentă certată pentru notele mici la școală.

Tata-socru, domnul Ion, era mai tăcut. Se uita la televizor sau ieșea la țigară pe balcon. Uneori îmi zâmbea complice, dar nu intervenea niciodată. Vlad era prins între două lumi: voia să mă apere, dar nu voia să-și supere mama.

Într-o seară, după o altă ceartă despre cum ar trebui să spăl hainele copilului nenăscut („Numai cu săpun de casă! Nu cu chimicale!”), am izbucnit:

— Mariana, vă rog frumos! E copilul meu! Lăsați-mă să decid eu!

A urmat o tăcere grea. Vlad s-a ridicat brusc de la masă:

— Hai, mamă, las-o în pace!

Mariana a început să plângă teatral:

— Asta e recunoștința voastră? V-am primit în casă și acum mă dați la o parte? Eu vreau doar binele copilului!

Am fugit în camera noastră și am plâns până târziu. Vlad a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău, Larisa… Nu știu ce să fac.

— Trebuie să facem ceva. Nu mai pot. Simt că mă sufoc aici.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Mariana. Am găsit-o în bucătărie, curățând cartofi.

— Doamnă Mariana… știu că vreți binele nostru. Dar am nevoie de spațiu. Vreau să fiu mamă în felul meu.

S-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Tu nu știi ce înseamnă să fii mamă! O să vezi tu…

Din ziua aceea, atmosfera s-a răcit. Mariana nu-mi mai vorbea decât strictul necesar. Vlad era tot mai absent. Eu mă simțeam tot mai singură.

Când am născut-o pe Maria, totul s-a schimbat pentru câteva zile. Toți erau fericiți. Mariana plângea de bucurie când ținea fetița în brațe. Dar curând au revenit vechile tensiuni: „Nu o ține așa! Nu-i da lapte praf! Nu o scoate afară fără căciuliță!”

Într-o noapte, Maria plângea neconsolat. Eu eram epuizată. Mariana a intrat peste noi:

— Dă-mi copilul! Tu nu știi ce faci!

Am simțit că explodez:

— E copilul MEU! Lăsați-ne în pace!

A urmat un scandal monstru. Ion a încercat să le despartă pe mine și pe Mariana. Vlad a țipat la toți. Maria plângea și mai tare.

A doua zi am făcut bagajele și am plecat la mama mea, la țară. Vlad a venit după două zile. A plâns și el. Mi-a spus că nu știe cum să-și rupă cordonul ombilical de mama lui.

Au trecut luni până când am reușit să ne mutăm într-o garsonieră micuță cu chirie. Relația cu Mariana s-a răcit complet. Vlad merge singur la ei cu Maria din când în când.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am rupt legătura atât de brusc. Dar știu că dacă nu puneam limite, m-aș fi pierdut pe mine însămi.

Oare câte femei ca mine trăiesc încă sub presiunea unor legături de familie care strâng prea tare? Cât de greu e să spui „ajunge” când toți te judecă? Voi ce ați fi făcut în locul meu?