„Mi-a spus că sunt toxică. Dar eu doar mi-am dorit să nu fie niciodată singură”

— Iar ai intrat fără să bați, mamă! Irina mă privea cu ochii aceia mari, obosiți, în timp ce încerca să-și ascundă telefonul sub pernă. M-am oprit în prag, cu farfuria de supă în mâini tremurânde. Nu voiam decât să mă asigur că a mâncat. De când s-a mutat înapoi la mine, după divorț, simțeam că trebuie să o protejez mai mult ca niciodată. Dar ea… ea nu mai era fetița mea.

— Am făcut supă de pui, cum îți place ție. Poate te ajută să dormi mai bine, i-am spus încercând să-mi ascund vocea tremurată.

— Nu-mi e foame, mamă. Și te rog… dă-mi puțin spațiu. Am 38 de ani, nu mai am 12!

Am rămas acolo, în ușă, cu farfuria fierbinte care îmi ardea palmele. Într-o clipă, m-am simțit ca o străină în propria casă. Am lăsat farfuria pe noptieră și am ieșit fără un cuvânt. În bucătărie, m-am așezat la masă și am început să plâng încet, ca să nu mă audă. M-am întrebat: unde am greșit? De ce simte Irina că o sufoc?

Totul a început cu mulți ani în urmă. Eram tânără și speriată când soțul meu, Radu, a plecat. Irina avea doar șase ani. Într-o dimineață de toamnă, a ieșit pe ușă și nu s-a mai întors niciodată. Nu mi-a lăsat nici măcar un bilet. Am rămas singure, eu și fetița mea cu ochi verzi și păr încâlcit. Am jurat atunci că nu-i va lipsi nimic. Am muncit două joburi, am renunțat la prieteni, la viața mea, la orice vis personal. Totul pentru ea.

Irina era un copil cuminte, dar mereu tăcută. Îi citeam povești seara și îi promiteam că nimeni nu o va răni vreodată. Poate prea des îi repetam asta. Poate prea mult am vrut să fiu și mamă, și tată. Când a intrat la facultate la București, am simțit cum mi se rupe inima. O sunam zilnic, îi trimiteam pachete cu mâncare și bani de buzunar. Ea răspundea tot mai rar.

După ce s-a măritat cu Mihai, am sperat că va fi fericită. Dar după cinci ani de căsnicie, Mihai a plecat exact ca tatăl ei: fără explicații. Irina s-a întors acasă cu valiza și ochii roșii de plâns. Atunci am simțit că trebuie să o protejez din nou.

— Mamă, nu sunt copil! Nu trebuie să-mi spui tu când să mănânc sau cu cine să vorbesc! mi-a strigat într-o seară.

— Dar eu doar vreau să știu că ești bine! Am răspuns eu, cu vocea spartă.

— Ești… toxică! Nu vezi că nu pot respira lângă tine?

Cuvintele ei au fost ca un cuțit răsucit în inimă. Toxică? Eu? Eu care am renunțat la tot pentru ea? Eu care am dormit pe jos ca să-i pot cumpăra haine noi? Am început să mă întreb dacă nu cumva dragostea mea a devenit o povară.

În fiecare zi încercam să mă abțin: să nu-i verific telefonul când îl lăsa pe masă, să nu-i citesc mesajele de pe Facebook când uita laptopul deschis. Dar nu reușeam mereu. Odată i-am găsit conversația cu un bărbat pe care îl cunoscuse la serviciu. Am vrut să-i spun că nu e potrivit pentru ea — avea două divorțuri la activ și un copil din altă relație — dar m-am abținut. Sau cel puțin așa credeam eu.

Într-o seară, când a venit târziu acasă și mirosea a parfum străin, n-am rezistat:

— Unde ai fost? Cu cine? Știi cât m-am îngrijorat?

— Mamă! Nu mai pot! Nu mai pot trăi așa! Dacă nu te oprești, plec din nou și nu mă mai vezi!

Am simțit cum mi se taie respirația. Am început să tremur și am izbucnit în plâns:

— Dar eu doar te iubesc… Nu vreau să fii singură… Nu vreau să pățești ce am pățit eu…

Irina s-a uitat la mine cu milă și furie:

— Dar eu NU SUNT TINE! Lasă-mă să greșesc singură!

A doua zi dimineață am găsit camera ei goală. Plecase la o prietenă. Trei zile nu mi-a răspuns la telefon. Am stat pe canapea cu telefonul în mână, uitându-mă la pozele ei de când era mică: la prima zi de școală, la serbarea de Crăciun, la excursia la mare când avea opt ani și a făcut febră mare iar eu am stat toată noaptea lângă patul ei.

Când s-a întors acasă, era schimbată: mai rece, mai distantă.

— Mamă, trebuie să punem niște limite. Dacă vrei să mai locuim împreună…

Am dat din cap fără să spun nimic. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit toată viața: dacă dragostea mea a fost prea mult pentru ea; dacă sacrificiul meu a devenit lanțul ei.

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la farfuria de supă răcită pe masă. Irina e în camera ei și vorbește la telefon cu cineva — râde încet, iar râsul ei mă doare și mă bucură în același timp.

Poate că am greșit. Poate că nu știu altfel să iubesc decât controlând totul. Dar cum poți lăsa copilul pentru care ai trăit toată viața să plece? Cum poți accepta că nu-ți mai aparține?

Mă întreb: oare există o cale de mijloc între grijă și sufocare? Oare câte mame se simt ca mine? Voi ce ați face în locul meu?