Când dragostea devine lanț – Povestea mea de eliberare dintr-o familie toxică

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat în șoaptă, cu lacrimile curgându-mi pe obraji, în timp ce încercam să-mi adun câteva haine într-o geantă veche. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea casei era spartă doar de bătăile inimii mele. În camera alăturată, soțul meu, Radu, dormea dus, iar dincolo de perete, soacra mea, doamna Viorica, veghea ca o umbră mereu prezentă. M-am uitat la poza de pe noptieră: eu și Radu, zâmbind larg la nuntă. Atunci credeam că dragostea înseamnă să te sacrifici. Acum știu că uneori dragostea poate fi o închisoare.

Totul a început frumos. Eram tânără, visătoare, proaspăt absolventă de Litere la Iași. L-am cunoscut pe Radu la o petrecere de Crăciun. Era fermecător, atent, părea că mă vede cu adevărat. După câteva luni m-a cerut de soție. Mama mea, Elena, mi-a spus: „Ești sigură? Nu te grăbi!” Dar eu nu am ascultat. M-am mutat la el, într-un apartament mic din Piatra Neamț, unde locuia și mama lui. „E doar temporar”, mi-a promis Radu. Dar temporarul a devenit permanent.

Primele luni au fost suportabile. Doamna Viorica era rece, dar politicoasă. Însă încet-încet a început să-și arate adevărata față. „Nu știi să gătești ca lumea”, „Radu merită mai mult”, „Eu la vârsta ta aveam deja doi copii și o casă pusă la punct”. Radu nu zicea nimic. Uneori îi lua apărarea mamei: „Lasă, iubito, așa e ea, nu te supăra”. Alteori îmi spunea să nu fiu atât de sensibilă.

Au trecut anii și presiunea a crescut. Orice făceam era greșit. Dacă nu găteam ciorba exact cum îi plăcea doamnei Viorica, se uita la mine cu dispreț. Dacă voiam să ies cu prietenele, Radu mă întreba: „Dar ce ai de discutat cu ele? Nu-ți ajung eu?” Într-o zi, când am primit un telefon de la mama mea și am vorbit mai mult de zece minute, Radu a intrat furios în cameră: „Ce tot bârfești cu maică-ta? Nu vezi că ai treabă aici?”

Am început să mă simt captivă. Nu aveam voie să iau decizii fără să cer voie. Nu puteam să mă angajez — „Cine are grijă de casă dacă tu ești plecată?” — nici să merg la cursurile de pictură pe care le visam din liceu. Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una. Mama mă suna tot mai rar; simțea că nu-i spun adevărul.

Într-o seară, după o ceartă urâtă cu Radu — pentru că am uitat să cumpăr pâine — am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Am privit luminile orașului și m-am întrebat: „Așa va fi toată viața mea?”

A doua zi dimineață, doamna Viorica mi-a spus pe un ton tăios: „Sper că nu te gândești să pleci vreodată. Fără noi n-ai fi nimic.” Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine.

Au urmat luni de tăcere și frică. M-am retras în mine însămi, ca un animal rănit. Îmi era rușine să recunosc că nu sunt fericită. Îmi era teamă să plec — unde să mă duc? Cu ce bani? Cine mă va crede?

Într-o noapte geroasă de februarie, după ce Radu a ridicat pentru prima dată mâna la mine — nu m-a lovit tare, dar palma aceea mi-a ars sufletul — am știut că nu mai pot rămâne. Am așteptat să adoarmă toți și mi-am făcut bagajul în liniște. Am luat doar câteva haine, portofelul și telefonul.

Am ieșit pe ușă tremurând din toate încheieturile. Pe scări mi-am întâlnit vecina, doamna Lidia.
— Ești bine, draga mea?
Am dat din cap că da, dar ochii mei spuneau altceva.
— Dacă ai nevoie de ajutor… știi unde mă găsești.

Am ajuns la gară fără să știu unde merg. Am sunat-o pe mama.
— Mamă… vin acasă.
Vocea ei a tremurat:
— Te aștept, copilul meu.

Drumul spre Bacău a fost cel mai lung din viața mea. În tren, o femeie în vârstă s-a uitat la mine și mi-a zâmbit cald. Am izbucnit în plâns.

Acum stau în camera copilăriei mele, printre cărți vechi și jucării prăfuite. Mama mă privește cu grijă și încearcă să nu pună prea multe întrebări. M-am înscris la un curs online de pictură și încerc să-mi găsesc un job part-time.

Dar frica nu a dispărut. Noaptea visez că Radu mă caută sau că doamna Viorica bate la ușă urlând că sunt o nerecunoscătoare. Mă simt vinovată pentru că i-am lăsat; mă simt vinovată pentru că am ales să trăiesc.

Uneori mă întreb dacă voi fi vreodată liberă cu adevărat sau dacă lanțurile invizibile ale rușinii și fricii mă vor urmări mereu.

Ce înseamnă libertatea pentru o femeie ca mine? Oare voi avea curajul să mă iert și să mă iubesc din nou?