Umbra Trecutului: Povestea Mea din Spitalul de Copii

— Nu mai vreau să stau aici! Am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce asistenta încerca să-mi schimbe branula. Mâna îmi tremura, iar stomacul mă durea atât de tare încât simțeam că nu mai pot respira. Mama stătea lângă pat, cu ochii roșii de nesomn, iar tata, pe scaunul din colț, își frământa nervos mâinile. Între ei era un zid de tăcere, mai rece decât pereții spitalului.

Aveam doar opt ani și jumătate când am ajuns la Spitalul de Copii din Iași, cu diagnosticul de gastroenterită acută. Nu știam ce înseamnă asta, doar că nu puteam mânca nimic fără să mă doară și că totul mirosea a clor și a teamă. În fiecare dimineață, asistentele veneau să-mi ia sânge, iar eu strângeam din dinți și mă uitam la mama, sperând să-mi spună că totul va fi bine. Dar ea nu spunea nimic. Doar îmi mângâia fruntea și se uita pe fereastră.

Într-o zi, tata a venit cu un radio micuț. — Ți-am adus ceva să-ți țină de urât, mi-a spus, încercând să zâmbească. Am apăsat butonul și din difuzor a început să curgă melodia mea preferată: „O lume minunată”. Am început să fredonez încet, apoi mai tare, până când am uitat pentru câteva clipe unde sunt. Am dansat pe pat, cu perfuzia atârnându-mi de braț, iar mama a început să plângă în hohote. Tata s-a ridicat brusc și a ieșit pe hol.

— De ce plângi? am întrebat-o.
— Pentru că ești curajos, puiule, mi-a răspuns ea, dar vocea îi tremura.

În fiecare zi, părinții mei se certau pe hol. Îi auzeam prin ușa întredeschisă:
— Nu poți să fii mai atent cu el? striga mama.
— Tu crezi că eu nu sufăr? răspundea tata.
— Dacă ai fi fost mai prezent acasă…

Mă simțeam vinovat. Parcă boala mea era o pedeapsă pentru certurile lor. Uneori îmi doream să nu mă mai trezesc dimineața, doar ca să nu-i mai aud.

În salon eram patru copii. Lângă mine era Raluca, o fetiță slabă cu ochi mari și negri. Ea avea leucemie și stătea acolo de luni întregi. — Să știi că muzica ta mă face să uit de injecții, mi-a spus într-o zi. Am început să cântăm împreună, iar asistentele ne ascultau râzând.

Într-o seară, când mama adormise pe scaun și tata nu mai venise deloc, am auzit-o pe Raluca plângând încet. M-am apropiat de patul ei.
— Ce s-a întâmplat?
— Mama mea nu mai vine… Tata e plecat în Italia…
Am luat-o de mână și i-am spus:
— Hai să cântăm! Poate ne aud îngerii și ne fac bine.

Am cântat până am adormit amândoi. Dimineața, asistenta ne-a găsit ținându-ne de mână.

Zilele treceau greu. Uneori aveam impresia că timpul s-a oprit între pereții aceia albi. Mama primea telefoane și ieșea pe hol să vorbească în șoaptă. Tata venea tot mai rar. Într-o zi am auzit-o spunând:
— Nu mai pot… Poate ar fi mai bine să ne despărțim…

Atunci am simțit că lumea mea se prăbușește. Nu boala mă durea cel mai tare, ci gândul că atunci când voi ieși din spital nu voi mai avea o familie întreagă.

Într-o după-amiază, când eram singur în salon, a intrat doamna doctor Popescu. S-a așezat lângă mine și m-a întrebat:
— Ce te doare cel mai tare?
Am vrut să-i spun despre stomac, dar am izbucnit în plâns:
— Mi-e frică… Mi-e frică să nu mă lase mama și tata…
Ea m-a luat în brațe și mi-a șoptit:
— Părinții tăi te iubesc foarte mult. Uneori adulții uită cât de mult contează pentru voi liniștea lor.

În ziua externării mele, mama și tata au venit împreună. Nu-și vorbeau deloc. M-au luat acasă ca pe un pachet fragil. Acasă era la fel de rece ca spitalul. Mama plângea des în bucătărie, iar tata dormea pe canapea.

Am continuat să ascult muzică în fiecare zi. Când puneam „O lume minunată”, îmi imaginam că sunt din nou în salon cu Raluca și că râdem împreună. Dar Raluca nu a mai venit la control… Am aflat mai târziu că s-a dus la îngeri.

Uneori mă întreb dacă părinții mei ar fi putut rămâne împreună dacă eu nu mă îmbolnăveam. Sau dacă boala mea i-a făcut să vadă cât de mult s-au îndepărtat unul de altul. Știu doar că muzica m-a salvat atunci când nimic altceva nu putea.

Poate că nu putem alege ce ni se întâmplă, dar putem alege cum trecem prin furtunile vieții. Oare câți copii ca mine trăiesc aceeași poveste? Și oare adulții vor învăța vreodată cât rău pot face tăcerile și certurile lor?