Între două focuri: Când soacra vrea să o ia de la capăt

— Irina, trebuie să vorbim. Acum, nu mai târziu. Vocea soacrei mele, doamna Mariana, tremura la telefon, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Era o seară obișnuită de joi, copiii tocmai terminaseră temele, iar Mihai, soțul meu, se uita la știri. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Nu mai pot, Irina. Nu mai pot să trăiesc singură. Vreau să-l cunosc pe cineva. Vreau să iubesc din nou. Am nevoie de ajutorul tău.

Am rămas fără cuvinte. Mariana era văduvă de aproape zece ani. Întotdeauna fusese stâlpul familiei, femeia care nu se plângea niciodată, care gătea sarmale pentru toată lumea și ne aduna la masă de Crăciun. Dar acum vocea ei era spartă, plină de o disperare pe care nu o mai auzisem niciodată.

— Sigur că te ajut, i-am spus încet. Dar Mihai…?

— Mihai nu va înțelege niciodată. Pentru el, eu trebuie să rămân văduva tăcută, mama care nu are voie să fie fericită altfel decât prin copiii ei.

Am închis telefonul cu inima grea. Știam că are dreptate. Mihai nu acceptase niciodată ideea ca mama lui să iasă la pensie și să-și trăiască viața după bunul plac, darămite să-și refacă viața sentimentală. Pentru el, orice schimbare era o trădare față de memoria tatălui său.

În acea seară, am stat mult timp pe gânduri. Îmi aminteam cum Mariana mă primise în familie cu brațele deschise, cum mă învățase să fac cozonaci și cum mă ținuse de mână când am pierdut prima sarcină. Era mai mult decât o soacră; era prietena mea.

A doua zi dimineață, la cafea, am încercat să deschid subiectul cu Mihai.

— Mami pare cam singură în ultima vreme… Poate ar trebui să o vizităm mai des sau… poate ar vrea să cunoască pe cineva nou?

Mihai a lăsat ceașca jos cu un zgomot sec.

— Ce prostii vorbești? Mama nu e genul ăla de femeie. S-a terminat pentru ea. Tata a fost totul.

— Dar și ea are dreptul la fericire… am încercat eu timid.

— Nu vreau să aud! Dacă o văd cu alt bărbat, nu mai calc la ea în casă!

Am simțit cum între noi se ridică un zid invizibil. Nu era prima dată când Mihai refuza să-și vadă mama ca pe o femeie cu nevoi și dorințe proprii, dar acum era altceva. Acum știam că Mariana chiar suferă.

În zilele următoare, Mariana m-a sunat tot mai des. Îmi povestea despre un domn pe nume Doru, pe care îl cunoscuse la clubul pensionarilor. Era văduv și el, iubitor de poezie și dansuri populare. Mariana radia când vorbea despre el.

— Irina, mă simt din nou vie! Dar nu pot să-i spun lui Mihai… Mi-e teamă că o să mă urască.

M-am trezit prinsă între două focuri: loialitatea față de soțul meu și empatia față de femeia care mi-a fost ca o mamă. Nu puteam să-i spun lui Mihai adevărul fără să risc o ruptură ireparabilă între el și Mariana. Dar nici nu puteam s-o las pe Mariana singură cu povara secretului ei.

Într-o duminică după-amiază, Mariana a venit la noi acasă. Copiii erau la joacă în curte, iar Mihai era plecat la cumpărături. S-a așezat la masă și mi-a luat mâna în palmele ei muncite.

— Irina, vreau să-l aduc pe Doru la masa de Paște. Nu mai pot trăi ascunsă. Dacă Mihai nu mă poate accepta așa cum sunt acum… atunci poate că trebuie să-mi văd de viața mea.

Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi. Mariana nu ceruse niciodată nimic pentru ea însăși. Acum cerea doar dreptul la o nouă șansă.

Când Mihai s-a întors acasă și a găsit-o pe Mariana încă la noi, a simțit că ceva nu e în regulă.

— Ce se întâmplă? De ce sunteți amândouă așa serioase?

Mariana s-a ridicat încet și l-a privit drept în ochi.

— Mihai, trebuie să-ți spun ceva important. Am cunoscut pe cineva. Îl cheamă Doru și mă face fericită. Vreau să-l aduc la masa de Paște.

Timpul părea că s-a oprit. Mihai a rămas nemișcat câteva secunde, apoi a izbucnit:

— Cum poți să faci asta? Cum poți să-l uiți pe tata atât de ușor?

Mariana a început să plângă în hohote.

— Nu l-am uitat! Dar nu mai pot trăi doar din amintiri! Am nevoie de cineva lângă mine!

Mihai a ieșit trântind ușa, iar eu am rămas cu Mariana în brațe, amândouă plângând ca două copile rănite.

Seara târziu, Mihai s-a întors acasă fără un cuvânt. Zilele următoare au fost reci și tensionate. Copiii simțeau atmosfera apăsătoare și mă întrebau mereu ce s-a întâmplat cu tati și bunica.

A venit Paștele. Masa era întinsă frumos, cozonacii aburinde, ouăle roșii lucioase. Mariana a venit împreună cu Doru — un bărbat blând, cu ochi calzi și mâini tremurânde de emoție. Mihai abia le-a dat bună ziua.

La desert, Doru a povestit cum și-a pierdut soția după 40 de ani de căsnicie și cât de greu i-a fost singurătatea. Mariana îl ținea de mână sub masă.

La finalul zilei, Mihai s-a apropiat timid de mama lui:

— Dacă tu ești fericită… poate că ar trebui să încerc și eu să fiu.

Nu știu dacă Mihai va accepta vreodată complet noua viață a Marianei sau dacă rănile dintre ei se vor vindeca vreodată cu adevărat. Dar știu că uneori trebuie să alegem între ceea ce cred ceilalți că e bine pentru noi și ceea ce simțim cu adevărat.

Mă întreb: câți dintre noi avem curajul să ne urmăm inima când toți ceilalți ne cer să rămânem prizonieri ai trecutului? Voi ce ați fi făcut în locul meu?