Scrisoarea pe care n-am avut curajul s-o citesc niciodată cu voce tare

— De ce nu vii acasă, tată? De ce nu vii acasă măcar azi?
Vocea mea răsuna slabă în camera rece, în timp ce mama încerca să mă liniștească. Era Ajunul Crăciunului, iar tata nu răspundea la telefon. Îl știam la birtul din colț, acolo unde toți bărbații din cartier își înecau grijile în pahare de țuică și bere ieftină. Aveam 16 ani și eram cea mai mare dintre cei trei frați. Pe atunci, nu înțelegeam de ce tata alegea mereu sticla în locul nostru.

În acea seară, am simțit pentru prima dată furia amestecată cu rușine. Mama, Maria, încerca să ne adune la masă, să ne facă să uităm că lipsește cineva. Fratele meu mai mic, Radu, plângea încet, iar sora mea, Ioana, se uita la mine cu ochii mari și speriați. Am încercat să fiu puternică pentru ei, dar simțeam cum mă sfâșie pe dinăuntru neputința.

A doua zi dimineață, tata s-a întors acasă. Mirosul de alcool îl preceda cu câțiva pași. Mama nu a spus nimic. S-a uitat la el cu ochii goi și a început să strângă masa. Tata s-a prăbușit pe canapea și a adormit instantaneu. În acea zi am decis că trebuie să fac ceva. Nu mai puteam trăi așa.

La școală, doamna profesoară de română, doamna Popescu, ne-a dat o temă: „Scrieți o scrisoare despre cea mai mare frică a voastră.” Am stat nopți întregi gândindu-mă dacă să scriu adevărul sau să inventez ceva banal. Într-un final, am ales să fiu sinceră. Am început scrisoarea cu: „Mi-e frică să nu-mi pierd tatăl definitiv.”

Am povestit despre serile în care îl așteptam cu sufletul la gură, despre certurile dintre el și mama, despre rușinea pe care o simțeam când colegii mei îl vedeau beat pe stradă. Am scris despre cum încercam să-l fac să râd dimineața, sperând că va uita de sticlă măcar pentru o zi. Am scris despre cum îi ascundeam banii și cum el găsea mereu alții.

Când am predat tema, mâinile îmi tremurau. Nu voiam ca cineva să știe cât de tare mă doare. Dar doamna Popescu m-a chemat după oră.

— Vivian, pot să citesc scrisoarea ta la clasă? Cred că ar ajuta și alți copii care trec prin lucruri asemănătoare.

Am dat din cap că da, dar în sufletul meu era furtună. În ziua aceea, când profesoara a citit cu voce tare rândurile mele, am simțit cum toată lumea mă privește altfel. Unii colegi au început să plângă. Alții au venit la mine după oră și mi-au spus că și ei trăiesc același coșmar acasă.

Scrisoarea mea a ajuns la directoare, apoi la un ziar local. În câteva zile, povestea mea era pe internet. Oameni necunoscuți îmi trimiteau mesaje de încurajare. Unii îmi povesteau propriile lor lupte cu părinți dependenți de alcool sau violență domestică.

Acasă însă, lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Tata a aflat de scrisoare când un vecin i-a arătat articolul din ziar.

— Ce-ai făcut, fată? Ne-ai făcut de râs în tot orașul! — a urlat el într-o seară.

Mama a încercat să-l calmeze:

— Poate era nevoie să audă și alții povestea noastră. Poate nu suntem singurii care suferim.

Tata a plecat din nou de acasă pentru câteva zile. Când s-a întors, era alt om: tuns scurt, bărbierit, cu ochii roșii de plâns.

— Nu știam că te doare atât de tare… — mi-a spus încet. — N-am vrut niciodată să vă fac rău.

A fost prima dată când l-am văzut vulnerabil. A început să meargă la consiliere la centrul din oraș. Nu a fost ușor — au fost recidive, certuri și multe lacrimi. Dar încet-încet am început să ne apropiem din nou ca familie.

Au trecut doi ani de atunci. Tata nu a mai băut deloc de șase luni. Încercăm să reconstruim ceea ce s-a rupt între noi. Eu încă mă lupt cu rușinea și cu teama că totul s-ar putea destrăma oricând.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am expus totul lumii întregi. Dar apoi îmi amintesc mesajele copiilor care mi-au spus că povestea mea i-a ajutat să vorbească despre propriile lor dureri.

Poate că uneori trebuie să spui adevărul chiar dacă doare. Poate că doar așa putem începe vindecarea.

Oare câți copii mai trăiesc încă în tăcere aceeași poveste? Oare cât curaj le trebuie ca să-și spună durerea cu voce tare?