„Mi-a spus că sunt o egoistă și că i-am furat viitorul” – Povestea mea despre sacrificiu, trădare și o fiică ce nu mă mai recunoaște

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să-mi faci asta? — vocea Ioanei răsună în bucătăria mică, plină de aburul cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremură pe cana de faianță, iar inima îmi bate nebunește. Nu știu dacă să plâng sau să țip. Mă uit la ea, la copilul meu, și nu o mai recunosc.

Totul a început cu o scrisoare de la bancă. O hârtie banală, cu cifre și termeni pe care doar eu îi înțelegeam. Ioana avea 17 ani atunci și visa la facultate în Cluj. Eu visam doar să pot plăti facturile la timp. De când a plecat Radu, soțul meu, cu secretara lui de la serviciu, am muncit pe două fronturi: ziua la contabilitate la o firmă mică din cartier, noaptea făceam curățenie la blocuri ca să mai strâng un ban. Nu am avut concedii, nu am avut haine noi, nu am avut nici măcar timp să mă gândesc la mine. Totul era pentru ea.

— Mamă, tu nu înțelegi! Toate colegele mele au primit bani de la părinți pentru avansul la apartament! Tu ce ai făcut cu banii mei? — Ioana ridică tonul și simt cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca un pumn în stomac.

Îmi aduc aminte cum, acum 15 ani, Radu a plecat fără să se uite înapoi. Ioana avea doar doi ani și plângea după el noapte de noapte. Eu nu aveam voie să plâng. Trebuia să fiu tare. Să-i arăt că viața merge înainte. Am renunțat la tot: la prieteni, la ieșiri, la orice vis personal. Am pus fiecare leu deoparte pentru ea. Am refuzat să-mi cumpăr o haină nouă iarna trecută doar ca să-i pot lua ei manuale pentru școală.

— Ioana, nu am avut de unde să pun bani deoparte pentru apartamentul tău. Tot ce am câștigat s-a dus pe chirie, pe mâncare, pe școală… — încerc să-i explic, dar ea nu vrea să audă.

— Nu mă interesează! Toată viața mi-ai spus că faci sacrificii pentru mine! Dar eu nu ți-am cerut nimic! Ai ales tu să trăiești așa! — răspunde ea cu ochii plini de lacrimi și furie.

Mă simt ca un animal hăituit. Oare chiar am greșit atât de mult? Oare trebuia să mă gândesc mai mult la mine? Să-mi fac și eu o viață? Să nu mă mai sacrific pentru nimeni?

Îmi aduc aminte de discuțiile cu mama mea, Maria, care mereu îmi spunea: „Nu te sacrifica prea mult pentru copil, că nu va aprecia.” Eu nu am ascultat-o. Am crezut că dragostea se măsoară în nopți nedormite și în bani strânși cu greu.

— Ioana, tatăl tău nu a trimis niciodată pensie alimentară! Știi bine că tot ce ai avut a fost din munca mea! — îi spun printre dinți, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Nu contează! Puteai să faci mai mult! Puteai să te recăsătorești! Să găsești pe cineva care să ne ajute! Dar tu ai ales să fii victimă toată viața! — răspunde ea cu un dispreț pe care nu l-am mai văzut niciodată în ochii ei.

Mă prăbușesc pe scaun. Îmi simt trupul greu ca plumbul. Oare chiar am ales greșit? Oare sacrificiul meu a fost inutil?

În acea seară, am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Elena. Ea e singura care știe totul despre mine.

— Magda, nu te mai învinovăți! Copiii nu știu cât e de greu până nu ajung ei părinți! — îmi spune ea cu voce caldă.

Dar vorbele ei nu mă liniștesc. Merg prin casă ca o umbră. Privesc pozele cu Ioana mică: la serbare, la grădiniță, în prima zi de școală… În toate zâmbește larg. Unde s-a pierdut copilul meu?

A doua zi dimineață, găsesc pe masă un bilet: „Am plecat la tata. Nu mă mai căuta.”

Simt cum mi se rupe sufletul în două. Îmi vine să urlu de durere și neputință. Merg mecanic la serviciu, dar nu aud nimic din ce spun colegii. Toată lumea mă privește ciudat — zvonurile circulă repede într-un oraș mic ca Piteștiul.

După câteva zile primesc un telefon de la Radu:

— Magda, ce i-ai făcut fetei? E distrusă! Spune că ai mințit-o toată viața!

— Eu? Eu am crescut-o singură! Tu unde ai fost când avea nevoie de tine? — îi răspund printre lacrimi.

— Las-o să stea aici o vreme. Poate se liniștește… — spune el rece.

Trec săptămâni întregi fără niciun semn de la Ioana. Merg la biserică și mă rog pentru ea. Îi scriu mesaje scurte: „Te iubesc”, „Ai grijă de tine”, dar nu primesc niciun răspuns.

Într-o seară, Elena vine la mine cu o sticlă de vin:

— Magda, trebuie să ieși din starea asta! Ai făcut tot ce ai putut ca mamă! Nu e vina ta că lumea s-a schimbat și copiii cred că li se cuvine totul!

Dar eu nu pot să uit privirea Ioanei când mi-a spus: „Mi-ai furat viitorul!”

Oare chiar i-am furat ceva? Sau i-am dat tot ce am avut mai bun?

Acum, la 52 de ani, stau singură într-un apartament mic și rece și mă întreb: Cât valorează sacrificiul unei mame dacă propriul copil îl vede ca pe o povară? Poate cineva să-mi spună unde am greșit?