O vizită care a schimbat totul: Cum a putut să-și abandoneze propria mamă?

— Nu înțeleg, Sabina, de ce nu vine fata mea să mă vadă… De o săptămână tot promit că ajunge, dar nu apare niciodată.

Vocea doamnei Maria răsuna slab în salonul 203, printre paturile albe și mirosul de dezinfectant. Era a șaptea zi de când fusese internată pentru o pneumonie ușoară, dar sufletul ei părea mai greu decât orice diagnostic. Mă aplecam să-i aranjez perna, încercând să-i ascund privirea mea umedă. Nu era prima dată când vedeam bătrâni uitați de familie, dar Maria avea ceva aparte: o lumină în ochi, o glumă mereu la îndemână, o poveste pentru fiecare asistentă. Și totuși, când venea vorba de fiica ei, Irina, zâmbetul i se stingea ca o lumânare în vânt.

— Poate are mult de muncă, doamnă Maria. Știți cum e viața la oraș…

— Da, Sabina, dar eu am crescut-o singură. Am muncit douăzeci de ani la fabrica de confecții, am tras de mine să-i dau tot ce am putut. Nu cer mult… doar să vină să mă vadă.

În fiecare zi, la ora vizitelor, Maria își pieptăna părul cu grijă și își punea rochia cea bună. Își ținea mâinile împreunate pe genunchi și privea spre ușă cu speranță. Dar Irina nu venea. În schimb, primea mesaje scurte pe telefon: „Mamă, azi nu pot. Poate mâine.” Sau: „Sunt prinsă la birou.”

Într-o seară ploioasă, am găsit-o plângând încet sub pătură. M-am așezat lângă ea și am luat-o de mână.

— Vreți să-i dau eu un telefon Irinei? Poate dacă îi spun că vă simțiți rău…

— Nu, Sabina. Nu vreau să creadă că mă plâng. Poate chiar are motivele ei…

A doua zi, la ora 18:00 fix, ușa salonului s-a deschis brusc. O femeie înaltă, cu părul strâns într-un coc perfect și un costum scump, a intrat fără să privească în jur. Era Irina. Maria s-a ridicat din pat ca o fetiță care-și vede mama după mult timp.

— Irina! Ce bine că ai venit!

Irina a oftat și s-a uitat la ceas.

— Mamă, am doar zece minute. Am lăsat ședința ca să vin aici. Sper că nu e nimic grav.

Maria a început să-i povestească despre asistente, despre vecina de salon care îi aduce bomboane, despre cât de mult îi lipsesc florile din balcon. Irina răspundea monosilabic, cu ochii pe telefon.

— Mamă, nu pot sta mult. Știi că am un proiect important la firmă. Și… sincer, nu cred că ar trebui să te atașezi atât de tare de oamenii de aici. Sunt doar niște străini.

Maria a tăcut brusc. Am simțit cum aerul din salon devine greu ca plumbul.

— Irina… eu nu cer mult. Doar să vii din când în când. Să știu că nu sunt singură.

Irina s-a ridicat brusc:

— Mamă, nu mai dramatiza! Toți avem probleme! Și eu am nevoie de spațiu! Nu pot fi mereu lângă tine!

A ieșit trântind ușa. Maria a rămas cu ochii în gol, iar eu am simțit cum mi se strânge inima.

În zilele următoare, Maria s-a stins puțin câte puțin. Nu mai glumea cu nimeni, nu mai cerea nimic. Stătea cu privirea pierdută spre fereastră.

Într-o dimineață, am găsit-o scriind o scrisoare:

„Irina,
Nu te judec pentru că nu poți fi aici. Poate nici eu n-am știut să fiu mama perfectă. Dar mi-e dor de tine. Mi-e dor să te aud râzând ca atunci când erai mică și alergai prin curte după fluturi. Dacă vei citi vreodată rândurile astea, să știi că te-am iubit mereu, chiar dacă n-am știut să-ți spun.”

Am plâns citind-o și am pus-o pe noptieră, sperând că Irina va veni s-o găsească.

Maria a fost externată după două săptămâni. În ziua plecării, Irina a venit grăbită să o ia acasă. Nici n-a observat scrisoarea.

Am rămas privind patul gol și m-am întrebat: oare câți bătrâni trăiesc aceeași dramă în tăcere? Câte mame își așteaptă copiii care nu mai vin?

Poate că nu e niciodată prea târziu să ne întoarcem către cei care ne-au crescut cu sacrificii. Sau poate uneori e deja prea târziu…

Oare cât valorează o vizită? O îmbrățișare? Un simplu „mi-e dor de tine”? Voi ce credeți?