Un singur cuvânt care mi-a schimbat viața – Mărturia unei mame despre încredere, teamă și curajul de a o lua de la capăt

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa! vocea Dariei, fiica mea de șaisprezece ani, a spart liniștea serii ca un ciob aruncat într-o oglindă. Stătea în fața mea, cu ochii roșii de plâns, iar eu simțeam cum mă sufoc sub greutatea neputinței. Era a treia oară săptămâna asta când ne certam din cauza aceluiași lucru: telefonul ei sunase din nou, număr necunoscut, iar ea ieșise pe balcon să vorbească în șoaptă.

— Daria, nu vreau să-ți controlez viața, dar trebuie să știu cu cine vorbești! Nu mai suport să te văd așa, ascunzându-te de mine! am izbucnit, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura de furie și frică.

A tăcut. S-a uitat la mine cu acea privire pe care numai adolescenții o pot avea: un amestec de revoltă și disperare. — Tu nu înțelegi nimic! Nimeni nu mă ascultă! Nimeni nu mă crede!

M-am prăbușit pe canapea, cu capul în mâini. De când divorțasem de Radu, tatăl ei, viața noastră era o succesiune de zile gri, pline de tăceri apăsătoare și reproșuri nerostite. M-am mutat cu Daria într-un apartament mic din cartierul Titan, încercând să-i ofer stabilitate, dar fiecare zi era o luptă. Radu dispăruse aproape complet din peisaj, iar eu eram prinsă între două joburi și grija că nu sunt o mamă suficient de bună.

Totul s-a schimbat într-o seară de joi, când am primit un telefon de la școală. — Doamnă Popescu? Sunt diriginta Dariei. Aș vrea să vorbim despre fiica dumneavoastră. Mi-a înghețat sângele în vene. M-am dus la școală cu inima cât un purice, iar diriginta mi-a spus că Daria lipsește tot mai des de la ore și că a fost văzută în compania unor băieți mai mari. — E ceva ce ar trebui să știu? m-a întrebat ea cu blândețe.

Am dat din cap că nu știu nimic. În drum spre casă, am simțit cum mă năpădesc toate fricile lumii: dacă Daria o ia pe un drum greșit? Dacă nu sunt acolo când are nevoie de mine? Dacă am pierdut-o deja?

Când am ajuns acasă, am găsit-o pe Daria stând pe pat, cu telefonul strâns la piept. — Trebuie să vorbim, i-am spus. A oftat și a dat ochii peste cap, dar nu a protestat.

— Cine te sună mereu? De ce lipsești de la școală?

A tăcut mult timp. Apoi, cu o voce abia auzită: — E tata.

Am simțit cum mi se taie respirația. Radu nu mă sunase niciodată să întrebe de Daria. Nu plătise pensie alimentară decât când îl amenințasem cu tribunalul. — Ce vrea? am întrebat printre dinți.

— Vrea să mă mut la el. Spune că tu ești prea stresată și că nu mă lași să trăiesc.

M-am ridicat brusc. — Și tu ce vrei?

A izbucnit în plâns. — Nu știu! Nu vreau să te rănesc, dar nici nu mai pot așa!

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am ridicat tonul la ea, la toate zilele în care am venit acasă prea obosită ca s-o ascult cu adevărat. M-am gândit la Radu și la felul în care dispăruse din viețile noastre, doar ca acum să revină și să-mi răpească tot ce aveam mai drag.

A doua zi dimineață, am făcut ceva ce nu mai făcusem demult: am pregătit micul dejun pentru amândouă și am stat la masă fără să spunem nimic. La un moment dat, i-am luat mâna peste masă.

— Daria, știu că ți-e greu. Și mie mi-e greu. Poate că n-am făcut totul bine… Dar te iubesc și vreau să fiu aici pentru tine. Dacă vrei să vorbești cu tata, e dreptul tău. Dar vreau să știi că orice ai decide, eu nu te voi judeca.

A ridicat privirea spre mine și pentru prima dată după mult timp am văzut-o zâmbind timid.

— Chiar crezi că pot avea încredere în el?

Am oftat. — Nu știu… Dar cred că poți avea încredere în tine.

Au urmat săptămâni grele. Radu a început să vină mai des, încercând să o convingă pe Daria că la el va fi mai bine. Am avut discuții aprinse la telefon, certuri care mă lăsau epuizată și plină de îndoieli. Mama mea mă certa că sunt prea moale, sora mea îmi spunea că trebuie să lupt pentru copilul meu.

Într-o seară, după o ceartă urâtă cu Radu pe holul blocului – vecinii ieșiseră deja la uși – Daria a venit la mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Mamă… Eu vreau să rămân cu tine. Dar vreau și să-l văd pe tata din când în când. Poți accepta asta?

Am simțit cum mi se rupe inima și se lipește la loc în același timp.

— Da, iubita mea. Pot.

De atunci lucrurile nu au fost perfecte, dar au fost mai sincere. Am început terapie împreună. Am învățat să ascult fără să judec și să vorbesc fără să rănesc. Am descoperit că uneori dragostea adevărată e despre a lăsa celuilalt libertatea de a alege – chiar dacă asta doare.

Astăzi, când o văd pe Daria râzând cu prietenele ei sau povestindu-mi despre băiatul care îi place, știu că n-am pierdut-o. Am câștigat-o din nou.

Mă întreb adesea: câți dintre noi ne lăsăm conduși de frică și uităm să avem încredere? Oare cât curaj ne trebuie ca să-i lăsăm pe cei dragi să-și găsească propriul drum?