Mama mea vrea bani după ani de abuz – Ce aș faceți în locul meu?

— Nu-mi vine să cred că ai avut curajul să-mi scrii, mamă! am șoptit, cu scrisoarea încă tremurând între degete. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar cuvintele ei, reci și calculate, mă loveau mai tare decât orice ploaie. „Irina, știu că nu am fost cea mai bună mamă, dar am nevoie de ajutor. Trimite-mi 2.000 de lei până la sfârșitul lunii. Nu am pe nimeni altcineva.”

M-am așezat pe marginea patului, cu genunchii la piept, încercând să-mi adun gândurile. Oare chiar nu avea pe nimeni? Sau doar nu voia să ceară altcuiva? Amintirile au început să curgă ca un film vechi, cu sunetul spart al vocii ei răsunând prin pereții copilăriei mele: „Ești o rușine! N-o să ajungi niciodată nimic!”

Tata plecase când aveam șapte ani. De atunci, mama – Viorica – și-a vărsat toată frustrarea pe mine. Nu era bătaia cea care m-a marcat cel mai tare, ci felul în care mă făcea să mă simt invizibilă, nedorită. Îmi amintesc cum veneam acasă cu carnetul plin de note bune, sperând la o mângâiere sau măcar un zâmbet. În schimb, primeam doar tăcere sau reproșuri: „Ce-ți folosește cartea? Tot săracă o să rămâi!”

Anii au trecut greu. Am muncit din liceu ca să pot pleca de acasă cât mai repede. La 19 ani, mi-am făcut bagajele într-o noapte și am fugit la București, la verișoara mea, Simona. Acolo am găsit pentru prima dată liniște – și oameni care mă vedeau cu adevărat. Simona m-a ajutat să-mi găsesc un job la o librărie și, încet-încet, am început să cred că merit ceva mai bun.

Dar rana rămânea acolo, ca o arsură sub piele. Oricât încercam să mă vindec, vocea mamei răsuna în capul meu ori de câte ori greșeam ceva: „Nu ești bună de nimic!”

Au trecut zece ani de când nu i-am mai auzit vocea. Niciun telefon de ziua mea, nicio întrebare dacă sunt bine. Doar tăcere. Iar acum, dintr-odată, o scrisoare cu cerere de bani.

Am sunat-o pe Simona:
— Simo, tu ce-ai face dacă ai primi așa ceva?
— Irina… știu că doare. Dar nu-i datorezi nimic. Ai dreptul să spui nu.
— Dar e mama…
— E femeia care te-a făcut să plângi în fiecare seară. Nu uita asta.

M-am plimbat ore întregi prin orașul gri, încercând să-mi găsesc răspunsul. Pe stradă, vedeam mame ținându-și copiii de mână și mă întrebam cum ar fi fost viața mea dacă aș fi avut parte de dragoste.

Seara, am deschis laptopul și am început să scriu un răspuns. L-am șters de zeci de ori. Cum să-i spun că nu pot? Cum să-i explic că rana e încă vie?

A doua zi dimineață, m-a sunat fratele meu vitreg, Radu:
— Ai primit și tu scrisoarea?
— Da…
— Eu n-am de gând să-i dau nimic. Știi bine ce ne-a făcut.
— Știu… dar parcă nu pot s-o las așa.
— Irina, nu te sacrifica iar pentru ea. Ai făcut-o destul.

M-am uitat la poza noastră veche din copilărie – eu și Radu pe treptele blocului, cu genunchii juliți și ochii triști. Atunci eram doar doi copii care voiau să fie iubiți.

În seara aceea am visat-o pe mama. Era tânără și frumoasă, râdea cu poftă și mă lua în brațe. M-am trezit plângând – poate pentru că știam că imaginea asta n-a existat niciodată.

Am decis să-i scriu mamei un mesaj simplu: „Nu pot să te ajut acum.” Am stat cu telefonul în mână minute întregi înainte să apăs „Trimite”. Inima îmi bătea nebunește – era ca și cum aș fi tăiat ultima legătură dintre noi.

În zilele următoare am simțit un amestec ciudat de vinovăție și ușurare. Prietena mea cea mai bună, Alina, mi-a spus:
— Irina, uneori trebuie să alegem pe cine salvăm: pe noi sau pe cei care ne-au rănit.

Dar gândurile nu-mi dădeau pace. Oare chiar merit liniștea asta? Oare nu sunt un om rău dacă refuz s-o ajut?

Azi dimineață am primit un alt mesaj de la mama: „Nu contezi pentru mine decât când am nevoie de ceva? Poate ai dreptate.”

M-a durut mai tare decât orice palmă primită în copilărie. Dar știu că trebuie să merg înainte.

Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Poate că uneori trebuie să alegem între a fi buni cu ceilalți și a fi buni cu noi înșine.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? E corect să refuzi propria mamă când ți-a făcut atâta rău? Sau ar trebui să iertăm orice, doar pentru că e familie?