După ce soacra mea a rămas văduvă, a vrut să se mute la noi: La 55 de ani, chiar e prea tânără să fie atât de neajutorată?

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! am izbucnit, uitându-mă la soțul meu, Vlad, care stătea în prag cu privirea în pământ. În spatele lui, Mariana, mama lui, ținea strâns de o valiză veche, cu ochii roșii de plâns. Era trecut de ora zece seara, iar copiii dormeau deja. În aer plutea mirosul de ploaie și tensiunea unei decizii pe care nu o luasem împreună.

— Ce voiai să fac? S-o las singură după ce l-a pierdut pe tata? a spus Vlad, vocea lui tremurând între vinovăție și revoltă. Mariana a oftat adânc și s-a așezat pe marginea canapelei, fără să scoată un cuvânt.

Așa a început totul. Într-o clipă, casa noastră mică din Ploiești s-a umplut de suspinele unei femei care părea să se prăbușească sub greutatea propriei singurătăți. Mariana avea 55 de ani, dar părea cu zece ani mai bătrână. De când murise socrul meu, nu mai ieșise din casă decât pentru cumpărături și vizite la doctor. Își pierduse pofta de viață și, odată cu ea, orice urmă de independență.

Primele zile au fost un amestec ciudat de compasiune și iritare. O găseam dimineața în bucătărie, privind pe geam cu o ceașcă de ceai în mână. Când încercam să-i vorbesc despre planurile mele pentru ziua respectivă sau despre serviciu, răspundea monosilabic sau începea să povestească despre cât de greu îi este fără „bărbatul casei”.

— Nu mai are niciun rost nimic fără el… spunea adesea, iar Vlad îi strângea mâna sau îi aducea o pătură pe umeri.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am încercat să discut cu Vlad:

— Vlad, nu vreau să fiu rea, dar simt că ne sufocă. Nu e bolnavă, nu e neajutorată. Are 55 de ani! Poate să-și găsească ceva de făcut, să iasă cu prietenele…

— Nu înțelegi! E mama mea! Dacă tu ai rămâne singură, n-aș face la fel pentru tine? m-a întrerupt el.

— Dar nu e vorba doar despre ea! E vorba despre noi, despre copii… Despre faptul că nu mai avem intimitate, că trebuie să ne adaptăm programul după stările ei!

Vlad a tăcut. Știam că îl doare subiectul și că se simte prins între mine și mama lui. Dar eu mă simțeam invizibilă în propria casă.

În următoarele săptămâni, Mariana a început să-și joace rolul de victimă tot mai des. Se plângea că o dor oasele, că nu poate dormi noaptea, că îi e frică să rămână singură nici măcar cinci minute. Când Vlad era acasă, îi povestea cât de mult o ajut eu prin casă; când rămâneam doar noi două, îmi reproșa subtil că nu-i acord destulă atenție.

— Știi, când eram tânără și am rămas fără părinți, n-am avut pe nimeni… Dar tu ai noroc cu Vlad. E băiat bun… mi-a spus într-o zi, privindu-mă cu ochi umezi.

Am simțit un nod în gât. Îmi era milă de ea, dar mă și enerva modul în care încerca să mă facă să mă simt vinovată pentru orice moment în care nu-i eram la dispoziție.

Într-o duminică dimineață, copiii au venit la mine plângând:

— Mami, bunica nu ne lasă să ne uităm la desene! Zice că zgomotul îi face rău la cap!

Am oftat și am mers la ea:

— Mariana, copiii au nevoie și ei de spațiul lor. Poate ar fi bine să ieșiți împreună în parc sau să mergeți la biserică…

— Eu? Să ies? Cu cine? Nu vezi că nu mă mai vrea nimeni? a izbucnit ea.

M-am simțit prinsă într-o capcană. Orice încercare de a o încuraja era interpretată ca o respingere. Orice gest de bunătate era insuficient.

La serviciu eram tot mai obosită. Colegele mă întrebau ce s-a întâmplat; le povesteam pe scurt situația și primeam reacții diverse:

— Las-o să stea! E mama soțului tău! mi-a spus Irina.

— Eu n-aș suporta! La 55 de ani să te comporți ca o bătrână? Să-și găsească un hobby! a replicat Mirela.

Acasă însă nu aveam cui să-i spun ce simt cu adevărat. Vlad era tot mai distant; îl vedeam cum se frământă între datoria față de mamă și nevoia noastră de liniște.

Într-o seară am cedat:

— Vlad, trebuie să găsim o soluție! Nu putem trăi așa la nesfârșit! Poate ar trebui să vorbim cu Mariana despre terapie sau despre un club pentru persoane văduve…

El s-a ridicat brusc:

— Dacă vrei să scapi de ea, spune direct! Nu pot s-o dau afară!

Am izbucnit în plâns. Nu voiam să scap de ea; voiam doar ca familia noastră să respire din nou. Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am dormit separat; copiii au simțit tensiunea și au început să fie tot mai agitați.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Mariana făcând bagajele.

— Plec la sora mea la Buzău… Nu vreau să vă mai fiu povară…

M-am apropiat de ea și i-am spus sincer:

— Mariana, nu ești o povară dacă vrei să fii parte din familie, nu centrul ei. Ai nevoie de ajutor — dar nu doar din partea noastră. Poate ar trebui să vorbești cu cineva…

A plecat fără alte cuvinte. Vlad a rămas tăcut zile întregi. Dar încet-încet am început să vorbim din nou despre noi — despre limitele pe care trebuie să le avem chiar și față de cei dragi.

Acum mă întreb: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul nostru la liniște? Oare mila ne face mai buni sau doar mai vulnerabili?