Am Invitat-o pe Fosta Noră Să Stea cu Noi: Acum Fiul Meu Parcă Nu Mai E Al Meu

— Mamă, tu chiar nu vezi că mă trădezi? vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, cu faianța veche și miros de cafea arsă. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, dar încerc să nu-i arăt cât mă doare. Irina stă la masă, cu ochii în pământ, iar Mara, nepoata mea de șapte ani, desenează tăcută la geam.

Nu știu când s-a rupt totul între mine și Vlad. Poate atunci când l-am crescut singură, după ce tatăl lui a plecat fără să se uite înapoi. Poate când am început să cred că pot repara orice rană cu dragoste și răbdare. Sau poate chiar acum, când am ales să o primesc pe Irina în casa noastră după divorțul lor, pentru că nu avea unde să meargă și nu voiam ca Mara să simtă ce-am simțit eu: abandonul.

— Vlad, nu e vorba despre tine sau despre mine. E vorba despre Mara. Are nevoie de stabilitate, îi spun încet, dar el își strânge pumnii pe marginea mesei.

— Dar eu? Eu ce sunt aici? Un străin în propria casă? Ai uitat cine sunt?

Îmi vine să plâng, dar nu pot. Nu acum. Îmi amintesc cum îl țineam de mână când era mic și mergeam împreună la grădiniță, cum îi făceam clătite duminica dimineața și îi citeam povești până adormea. Am muncit două joburi ca să-i pot cumpăra haine decente și să nu simtă lipsa unui tată. Am făcut totul pentru el. Și totuși, acum mă privește ca pe o dușmancă.

Irina ridică privirea și încearcă să spună ceva:

— Vlad, nu vreau să-ți stric relația cu mama ta. Dacă vrei, pot să plec…

— Nu e vorba doar despre asta! răbufnește el. Tu ai ales să divorțezi! Ai ales să pleci! Și acum vii aici ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Irina tace. Știu că nu i-a fost ușor. După divorț, a stat două luni la o prietenă, apoi a venit la mine plângând: „Nu mai pot, doamnă Maria. Nu vreau ca Mara să doarmă pe canapea printre străini.” Cum aș fi putut s-o refuz? Cum aș fi putut s-o las pe Mara fără un acoperiș?

În fiecare seară, când Mara adoarme lângă mine și mă întreabă: „Buni, tati o să vină mâine?”, simt cum mi se rupe sufletul. Vlad vine rar s-o vadă și când vine, stăm ca pe ace. Nu mai e băiatul meu blând și cald; e un bărbat încruntat, plin de reproșuri.

Într-o seară, după ce Vlad a plecat trântind ușa, Irina s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Credeți că am greșit că am divorțat? mă întreabă încet.

M-am uitat la ea și am văzut în ochii ei aceeași teamă pe care o aveam eu când eram tânără: teama de a rămâne singură, de a nu fi suficient de bună pentru nimeni.

— Nu știu dacă ai greșit sau nu. Dar știu că uneori trebuie să alegem ce e mai puțin rău pentru copilul nostru.

Irina oftează și își șterge ochii. În noaptea aceea am stat mult timp trează, gândindu-mă la alegerile mele. Dacă n-aș fi acceptat-o pe Irina aici, Mara ar fi suferit mai mult? Sau Vlad ar fi fost mai aproape de mine?

A doua zi dimineață, Vlad a venit devreme. M-a găsit în bucătărie făcând cafea.

— Mamă… putem vorbi?

Am lăsat ibricul jos și m-am așezat lângă el.

— Nu vreau să te pierd, mi-a spus încet. Dar nu pot să accept situația asta. Mă doare prea tare.

L-am luat de mână și i-am spus:

— Știu că te doare. Și pe mine mă doare. Dar trebuie să fim adulți acum. Să ne gândim la Mara înainte de toate.

A dat din cap și a plecat fără să spună altceva. De atunci vine tot mai rar. Uneori mă întreb dacă n-am greșit undeva pe drum. Dacă n-am pus prea mult suflet acolo unde trebuia doar să las lucrurile să curgă.

Vecinii mă judecă — „Cum s-o primești pe fosta noră? Ce fel de mamă ești?” — dar eu știu că nimeni nu trăiește viața mea. Nimeni nu știe cât de greu e să alegi între copilul tău și nepoata ta, între trecut și prezent.

Sunt zile când Mara râde în curte și mă strigă „buni”, iar eu simt că am făcut ce trebuia. Alteori, când Vlad trece pe lângă mine fără să mă privească, mă simt cea mai singură femeie din lume.

Poate că familia nu înseamnă mereu sânge sau reguli scrise. Poate că familia e acolo unde cineva are nevoie de tine cel mai mult.

Oare am făcut bine? Oare dragostea pentru un copil poate justifica orice alegere? Voi ce ați fi făcut în locul meu?